Cu gătitul mi s-a întâmplat ca şi cu sexul, politica şi religia: când l-am descoperit era prea târziu ca să-mi mai întreb părinţii.

Întâlnirea mea cu Julian Barnes a fost intermediată de Pedantul în bucătărie, cărţulie pe care am luat-o cu 5 lei, întâmplător. Aşa i-am aflat eu umorul şi autoironia, înţelegerea profundă a naturii umane, francheţea şi lipsa de pudibonderie, scriitura curată. I-am bănuit doar, la vremea aceea, vasta cultură şi am şi acum plăcerea să-l aflu în alte cărţi mereu acelaşi şi mereu nou.

Pedantul în bucătărie este cartea, despre care atunci când vorbesc, spun: “eu citeam şi râdeam” Acest gen de recomandare suna atât de bine încât, invariabil trezea curiozitatea şi, invariabil era solicitată spre lecturare. Invariabil, când îmi era returnată, la  întrebarea “cum ţi-a plăcut?” răspunsul era “mă aşteptam la altceva, adică n-am râs, poate doar am zâmbit uneori”.

Repetând recent experienţa şi primind acelaşi feedback am recitit-o. Da, pentru mine ea şi-a păstrat integral savoarea. Adică citeam şi râdeam. Uneori în hohote. Şi atunci care e problema?! Cum de reuşesc să înşel aşteptările atâtor oameni, diferiţi ca şi gusturi dealtfel? Şi de ce insist să recomand în aceiaşi termeni cartea ştiind că voi primi aceleaşi priviri întrebătoare sub care se ascunde nedumerirea “ce mama dracu’ a găsit asta atât de amuzant?!”

M-am gândit şi m-am gândit. E cu siguranţă mai amuzantă pentru cei care au experimentat gătitul, indiferent de nivelul la care au ajuns. Dar majoritatea celor care au împrumutat-o declaraseră “mie-mi place să gătesc” Deci nu e asta. Umorul e unul de situaţie, îndreptat constant asupra naratorului/erou, delicios de dezinhibat, deşi englezesc. Dar nu spusesem că e o culegere de bancuri, aşa că nu poate fi nici asta. Atunci mai rămâne doar o posibilitate, lipsa de imaginaţie empatică. Vedeţi domniile dumneavoastră, eu cred că doar dacă te poţi pune în locul eroului, în timp şi spaţiu, imaginar vorbind, poţi cu adevărat accede la înţelegere. E cazul oricărui banc, a oricărei situaţii jenante, penibile, uşor umilitoare, din care vrei să ieşi şi nu ştii cum, a gafelor şi erorilor de apreciere, a momentelor în care suntem subiectul atenţiei amuzate a altora.

Dar să venim cu exemple. Tipul e pedant, adică PEDANT.

Pe Pedantul în Bucătărie nu-l interesează dacă gătitul e ştiinţă sau artă: el îl consideră un meşteşug, la fel ca sudura la domiciliu sau cioplitul în lemn.  Şi nici nu-i place competiţia.

Pedantul abordează o reţetă nouă în mod cât se poate de direct, cuprins însă de vechile-i anxietăţi: cuvintele îi pulsează în faţa ochilor ca luminile semaforului. Oare de ce reţeta respectivă e scrisă în termeni atât de vagi? Pentru că îi acordă o mai mare libertate de interpretare? Să-l bucure sau să-l îngrozească acest lucru? Sau pentru că autorul nu este în stare să se exprime cu mai multă acurateţe? Dar cât de mare e o bucată? Ce înseamnă ca volum “o gură de” sau “câteva picături” ? Care este diferenţa dintre “se stropeşte” şi “se pune în ploaie”? E “o cană” un termen generic absolut sau o măsură aproximativă? Şi de ce ne spune că trebuie pus un “pahar de vin” de ceva când paharele de vin sunt atât de diferite?

Pentru cei care scriu reţete cepele sunt doar de trei feluri: “mici”, mijlocii” şi “mari”, iar cele din plasa nostră variază, ca dimensiune, între o castană şi un bolovan. Aşa că indicaţia “luaţi două cepe mijlocii” stârneşte o răscolire pedantă în coşul cu ceapă pentru a le găsi pe cele ce corespund descrierii (evident, mijlociu fiind un termen comparativ, trebuie să compari întregul spectru al cepelor pe care le ai)

Toate acestea explică faptul că nu am reuşit niciodată să respect timpul de preparare estimat de unele reţete binevoitoare. Mie mi se pare că autorii de cărţi de bucate nu-şi pot imagina de cât timp ai nevoie când ţii cu mâna tremurândă o lingură şi te întrebi dacă este “cu vârf” sau “este rasă”; sau cum poţi să-şi dai seama ce înseamnă “surplus” într-o indicaţie de genul “înlăturaţi surplusul de grăsime”

Într-o ocazie oarecare Pedantul şi Cea Pentru Care Găteşte Pedantul constată că reţeta pe care o preparau, Somon în aluat cu sos de plante aromatice a lui Jane Grigson, se regăsea în două cărţi dar uşor diferită. Una cerea o lingură cu vîrf de stafide mici, cealaltă o lingură rasă de stafide mari. Pedantul pusese deja o lingură rasă de stafide mari, cu oarece regrete pentru că-i plac stafidele. Apoi află de diferenţele existente între reţete.

[…..]teoretic ştiu că toate reţetele sunt relative, că un bucătar creativ se pliază întotdeauna în funcţie de calitatea şi accesibilitatea ingredintelor, că nimic nu e bătut în cuie. Dar nu vreau să fie confruntat cu aceste realităţi în plin proces gastronomic. A, şi încă ceva! Dacă aş fi ştiut că în locul stafidelor mari pot fi folosite şi mai mici nu le-aş fi pus pe cele care, conform etichetei, aveau termenul de valabilitate depăşit de şase luni.

Advertisements