”Lolita -lumină a vieţii mele, văpaie a viscerelor mele. Supliciul meu, suflet al meu. Lo-lii-ta: vârful limbii execută o mişcare în trei timpi, coborând pe vălul palatului ca să atingă, la timpul trei, dinţii. Lo. Li. Ta.”

Magistral. Unul dintre cele mai bune incipituri citite de mine. Apoi, mult mai târziu:

”[….] mi-am dat seama că nu ştiam, pur şi simplu, nimic din ceea ce se petrecea în mintea iubitei mele, or, în spatele îngrozitoarelor ei clişee juvenile se ascundeau, probabil, o grădină şi un amurg şi poarta unui palat – regiuni adorabile şi difuze în care, cu bulendrele mele spurcate şi cu convulsiile mele nenorocite – nu aveam cum să pătrund – fiindcă accesul îmi era interzis categoric şi cu luciditate […..]”

Între timp citim o confesiune și aflăm câte felurite lucruri pot purta numele de iubire. Și pentru că este o confesiune și timpul a limpezit senzațiile este loc pentru amănunțite rememorări ale vibraților trupului, pentru sondarea adâncă și dureroasă ca un cuțit înroșit înfipt în vintre, pentru regrete și remușcări, pentru justificări și imposibile întoarceri, pentru încărcarea cu sens –  alt sens – a cuvântului iubire, pentru cutremure și frisoane și înghețuri, pentru descifrat ratări.
E o carte pe alocuri prea lungă, în descrierea Americii din halucinantele peregrinări. Dar de o lungime justificată de nevoia acută de a lua o distanță față de imperativele cărnii. Totuși, așa cum se și precizeză, nici un singur cuvânt obscen nu pătează textul, imaginația singură are calitatea de a impresiona suprafața sensibilă a minții fiecăruia dintre noi și a schița acolo coșmarul. Doar schița, pentru că în această confesiune victima nu are voce. De fapt nici pentru amantul/ torționarul/tatăl vitreg/îndragostitul H.H. ea nu are decât o singură dimensiune: obiect al dorinței înzestrată cu hachițe copilărești. Memoriile lui îi mai atribuie parșivenii de muierușcă și lascivități de cocotă. Toate gândurile sunt ale lui, a lui e întristarea despre sfârșitul calității de nimfetă a Lolitei care îl bântuie, ale lui plăcerile plătite, ale lui visele despre un viitor cețos. Ale ei sunt refuzurile, îmbufnările, injuriile, tristețile fără speranță, complotul și evadarea.

Lolita, mai bătrână cu 3 ani capătă abia acum personalitate, contur, relief. A ei este inițiativa reîntâlnirii, a ei iertarea ”ai fost un tată bun” ale ei cuvintele tandre ”dragule; nu-mi spusese niciodată dragule.”, a ei alegerea. Ale lui jalea, sfârșeala, crima, pașii spre nebunie și confesiunea.

Dacă încercăm să o privim ca pe un studiu de caz al pedofilului modern și educat, vom eșua, autorul nu are astfel de înclinații – cel puțin așa afirmă – ca să vorbească din proprie experiență, dar un interes pentru sexualitatea imatură și care depășeste granițele moralității are cu siguranță. Dacă ne amintim de ”Ada sau ardoarea”. E poate, pe scurt spus, povestea unei zbateri, a imposibilității de a te împotrivi pulsiunilor erotice, e povestea unei nevroze și a unei deraieri. Este povestea unei iubiri?! Un astfel de calificativ îmi dă fiori pe șira spinării.

Cu acestă ocazie am văzut și filmul, cel din 1997 cu Jeremy Irons și o Lolită mare, prea mare ca sensibilitatea să fie zgândărită la nivelul la care o face cartea. Din film este și ilustrația coperții acestei ediții.

Advertisements