Era pe picior de plecare de ceva vreme. Devenise indiferent, mofluz, fără chef. Nerăbdarea, senzaţia aceea bizară, ca o mâncărime greu de controlat, că totul va exploda în fărâme fără noimă, mi se transmisese empatic. Îl voiam la rândul meu plecat, dus definitiv. Ne priveam în răstimpuri ca de pe marginile vecine ale unei prăpăstii adânci, fără cuvinte, fără gesturi, întorşi fiecare spre sine.

Am făcut un efort să mă desprind, să-mi amintesc clipe petrecute împreună. Multe. În care plânsesem, râsesem, oftasem, gemusem, chicotisem – împreună. Învăţasem să îi scriu numele cel rotund pe tastaturi, pe hârtie, îi învăţasem pe dinafară metehnele, tabieturile, ritmurile interne, gustul uşor amărui de la finalul fiecărei zile. Fusese tandru şi furios, fusese pătimaş şi plictisitor, fusese iertător, fusese dificil, fusese generos uneori, zgârcit cel mai adesea, fusese lângă mine mereu. Toate cele 365 de zile.

Pierdută în amintiri îl văd că se ridică brusc, îşi caută cu gesturi febrile căciula, mânuşile, bocancii desperecheaţi prin debara, îşi trage grăbit haina pe mâini, stânjenit de mânecile deodată prea lungi, prea strâmte…… Deschide uşa, rămâne în prag preţ de 10 bătăi de inimă, 10 bătăi de ceas, privindu-mă, lung. Am o pornire nebună să-i dau ceva, să nu plece cu mâna goală de la mine, caut înfrigurată, mental, ceva, orice. Şi, într-o sclipire de geniu, îmi amintesc. Cadoul perfect de despărţire este o cifră rotundă – 40.  Abia apuc să i-o trimit şi gata, a dispărut.

Rămân cu ochii la uşa deschisă, creierul numără înainte – a ajuns la 100 şi continuă implacabil. Îmi dau seama că nu ştiu, de fapt, cine a fost dăruitorul şi cine dăruitul.

Advertisements