Colecție de eseuri apărute în reviste literare, studii sau prefațe ale unor cărți, Something to declare – cu titlul său original, Tour de France – în varianta românească a lui Mihai Moroiu, este o reverență adâncă făcută culturii franceze.

 

Avem o Franță descrisă pe mai mult niveluri, în mai multe registre:

  • cea ”provincială, sătească, puțin populată”, preferata scriitorului, versus cea ”urbană, nordică, provincială, zgomotoasă, nepuritană și festivă” a istoricului Richard Cobb;
  • cea străbătută de Edith Wharton și Henry James în lungi peripluri automobilistico-culturale, în anii 1907-1908, versus cea străbătută anual de cicliști în celebrul Tur al Franței – ”o competiție a suferinței lipsite de sens” în definiția lui Lance Armstrong;
  • cea culinară – a Elizabeth-ei David; cea muzicală – a lui Jacques Brel și a lui Georges Brassens; cea cinematografică – a lui Godard și Truffaut;
  • cea a epistolarului – recompunerea, din scrisori, a lui Baudelaire, Courbet și Mallarme,
  • Gustave Flaubert – scrisori și carnete de lucru: Louise Colet, Turgheniev, George Sand, frații Goncourt, nepoata Caroline, Madame Bovary – cartea și filmele.

9 din 17 eseuri sunt dedicate lui Flaubert, scriitorul său preferat, de către Monsieur Barnes, ”eurofil, dar birocratosceptic, internaționalist, dar protecționist al culturii, liberal de stânga, verde”. Despre el spune, în consens cu Pierre-Marc de Biasi, autorul unei ediții a Carnets de travail:

”În romane […] îl găsim pe scriitor, în scrisori îl găsim pe om; aici, în Carnets, îl descoperim, în sfârșit, pe acel faimos hibrid, tot atât de rar pe cât șoimul scitic, l’homme-plume (omul-condei). Este o pasăre stranie și singuratică, ale cărei pene din coadă sunt chiar condeie bine ascuțite, a cărei pipotă enormă macină – viață, cărți, regiuni întregi – și transformă totul în literatură”

În 2002, când le-a strâns în volum, Julian Barnes a scris și o prefață, o foarte scurtă istorie a îndrăgostirii de Franța. O parte din vină, cea mai mare, o au părinții, pe care iată îi returnează post-mortem coastei atlantice galice.

”Tata se afla într-o casetă tradițională, din stejar, mama, într-un borcan de plastic, gros cu capac, într-un geamantan, sub câteva cămăși. Eu făceam prima parte a călătoriei, până la Paris; nepoata mea îi prelua apoi până la Indre, de unde fratele meu și soția lui îi duceau mai departe spre vest”

Într-un ”mic moment flaubertian” geanta de umăr cedează și se izbește de podeaua de beton iar Barnes se imaginează punând, cu palmele, cenușa, în cutiile desfăcute, în timp ce explică vreunui francez curios despre ce este vorba: Er, voici ma mere, et, er, ici, c’est mon pere.

Și, citind prefața, ne relaxăm în anticiparea unei lecturi plăcute și nu foarte dificile. Dar nu, autorul ia toate ingredientele de mai sus, le dozează, le ordonează, întoarce o cheie și, într-un maelstrom amețitor, lucrurile prind să se miște, să se îmbine tridimensional. E o carte densă, lucrată cu migală și dedicare, un labirint în care eu am pierdut frecvent drumul de întoarcere. Voi intra din nou în încolăcitul său trup după ce îmi voi strânge firimiturile de rigoare.

Advertisements