E o piele roșie subcontinentală, un bengalez sadea. Stă pitit prin cavități, ghemuit în noduri, tâșnind radial în conuri sau grupuri stalactitice. E roșu ca focul – uniform sau vărgat, portocaliu sau chiar roz în funcție de câte impurități de oxid de fier deține. Culoarea sa sângerie i-a adus un nume, Carnelian, strălucirea și luciul altul, Cornelian. Noi îi spunem, mai barbar, Carneol. El, de felul lui, e doar o calcedonie, un cuarț (dioxid de siliciu) dar e un clasic. A împodobit fenicieni, etrusci, egipteni, persani, troieni, pe însuși Tutankamon – the mummy. Sugerează sângele, carnea, trupul, e mistic, e o piatră a vieții. În Evul Mediu s-a dedat la vrăjtorii, albe totuși, fiind purtat ca amuletă protectoare.

Jasp, agată, sard – pot fi toate nume ale lui, totul e aparență, totul e relativ. E supus căldurii pentru a se îmbujora și mai tare, un procedeu folosit din vechime – delicat și riscant – pentru că pietrele cele mai apreciate sunt cele de culoare roșu închis. Putem fi păcăliți cu agate sulemenite și încălzite dar carneolul original prezintă o distribuție uniformă și cumva cețoasă a culorii.

Al meu e portocaliu, aveau și mai roșiatice dar a fost love at first sight. E cât un ou de porumbel, neted, lucios, șlefuit, cu pete mai decolorate – până la alb. Cele lăsate în urmă, la chioșc erau cam cât oul de prepeliță. Poza e de pe wiki ca să vă faceți o idee de culoare.

* carnis (lat.)= carne; cornum (lat.) = măceșe

Advertisements