Între dune şlefuite de vânt, sulfatul de calciu moţăie visând caravane. Somnul îi este disturbat de câte un fenec scormonitor după scorpioni, pe şerpi nu-i aude, doar câteva granule de siliciu se rostogolesc sub mersul lor ondulat. Trezit, se răcoreşte cu apa aspirată de nisip din marea ce pâlpâie la orizont apoi transpiră abundent în aerul fierbinte şi uscat. În doar câteva sute de ani, din inima lui răsar boboci de trandafir cristalizaţi, de culoarea cafenie a boabelor de nisip înglobate. Cresc şi explodează în buchete spectaculoase, tot mai mari, în această primăvară subterană a deşertului.

Al meu este mare, cam de două ori cât cei doi fraţi ai săi pe care i-am lăsat la chioşcul de ziare şi mult mai arătos. Cu o suprafaţă terasată şi friabilă din care ţâşnesc piscuri tăioase ce mărginesc canioane adânci, reflectă din toate muchiile sale, lumina. Nu arată ca un trandafir – cred ca e cam tinerel, i-ar mai fi trebuit vreo două sute de ani de scufundată somnolenţă. Este fără îndoială frumos, un masiv muntos în miniatură. Iar poza e de pe Wiki.

Advertisements