În utimul număr al Observatorului Cultural, Mircea Cărtărescu vorbeşte liber despre cărţi, scris, jurnale şi editoriale politice. Interviul merită citit în întregime.

Cum se vede lumea literară românescă de la o oarecare distanţă: dezumflată, apatică – fără adversari, fără prieteni.

“E un fel de suprapunere de crize, financiare, culturale şi personale. Totul pare-a se duce în virtual şi pe medii, textul scris nu mai are prestigiul pe care-l avea. Lumea românească, tot mai săracă şi mai primitivă, nu mai e interesată de cultură.”

Credo-uri: literatura trebuie să fie „religie” iar poezia fără dragoste devine abstractă şi rece, adevăraţii poeţi sunt inclasificabili iar producţia de cărţi face parte dintr-un „sistem, o istorie a poeziei, a prozei, a criticii literare.”

“Eu cred că literatura are cel puţin trei niveluri: unul de meşteşug, care se poate şi învăţa la o adică; altul de artă propriu-zisă, unde nu ajunge orice literator; în fine, al treilea, de „religie“.

“Cred că o carte trebuie să-ţi spună ceva şi dincolo de literatură, la un nivel uman şi suprauman. […] Scrisul este ca şi cusutul la maşină: un fir trebuie să vină de sus şi altul de jos. Dacă nu vine firul de sus, totul e zadarnic şi cusătura se destramă. Dacă literatura nu este o religie pentru tine, dacă nu crezi în cărţile tale, e foarte greu de presupus că alţii vor crede în ele.”

“Mi se pare un simptom al literaturii de azi că nu se mai scrie poezie de dragoste. […] Sexualitatea este o suburbie a dragostei. Dar poezia ar trebui să aibă un sistem circulator al sentimentelor. Nu cred într-un poet care nu scrie poezie de dragoste. O funcţie esenţială a poeziei, de la Catullus şi apoi de la trubaduri şi de la neo-anacreonticii greci, a fost „să cucerească inimi“. Poezia era, la origine, persuasivă prin excelenţă. Cînd ea devine un fel de arhitectură abstractă, o structură de forme fără căldură umană, sau, ca să-l citez iar pe Salinger, „o foarte sofisticată spîrcîială lingvistică“, ea nu prea-mi mai spune ceva.”

Despre Enciclopedia zmeilor, De ce iubim femeile, Frumoasele străine:

“E trilogia mea minoră, menită să-i bucure pe cei ce citesc, să-i aline, să-i scoată cîteva ore din atmosfera deprimantă în care trăim cu toţii, să-i mai fac şi să zîmbească, nu numai să se cutremure sau să aibă orgasme estetice multiple.”

Orbitor – cartea vieţii sale; Baroane – experinţa editorialelor politice; Nimic – un volum înaintea timpului său

Cum se vede lumea culturii, de la aceeaşi distanţă: resentimentară

“Trăim, de fapt, într-o cultură a resentimentului, care nu iartă şi nu exclude pe nimeni, nici în zona politică, nici în viaţa de zi cu zi, nici pe bloguri, nici în revistele de cultură. [….] După ce citeşti o jumătate de oră opiniile de pe forumuri, eşti însă vaccinat pentru totdeauna…”

De la adăpostul curţii cu pomi şi flori afirmaţia: “am obosit acum de atâta literatură” pare a fi doar o pauză de respiraţie pentru cel ce declară că orice om ce scrie o carte o face pentru a se cunoaşte pe sine şi că fiecare vârstă aduce, prin scris, o nouă cunoaştere de sine a unui posibil geamăn.

Advertisements