Apărută în colecţia „Cartea de buzunar” a Jurnalului Naţional, în magistrala traducere a Emmei şi lui Mihai Beniuc, cărţulia acesta este o bijuterie. Este lesne de înţeles de ce autorul, Francois Mauriac, a primit în 1952 premiul Nobel „pentru profunda sa intuiţie spirituală şi pentru intensitatea artistică cu care a dezvăluit în romanele sale drama existenţei umane”.

Există oameni care se nasc şi cresc străini de valorile şi convingerile grupului social din fac parte. Există oameni care nu se pot integra, nu pot adera la interesele clanului, familiei. Egoişti şi cu o imaginaţie fecundă, visează vieţi diferite, nici ei nu ştiu în ce fel diferite, visează să scape, nici ei nu ştiu de ce anume, tânjesc cu tot sufletul după fantasme şi himere. Inactivitatea îi ucide treptat, îi consumă fizic şi psihic.

Resimt convenţiile sociale ca pe nişte lanţuri grele, se simt legaţi, captivi. Lipsa comunicării, imposibilitatea ei, îi închide într-un iad personal. Inteligenţa şi imaginaţia le joacă o festă: nu pot vedea viitorul decât ca pe aceeaşi situaţia prelungindu-se la nesfârşit, fără scăpare. Sunt atât de controlaţi de propria nefericire încât se închid complet în faţa emoţiilor umane, sunt orbi şi surzi în relaţia cu restul lumii. Obsedaţi să se elibereze vor recurge la gesturi extreme. Se spune că un animal sălbatic prins în capcană îşi va reteza, cu dinţii, laba captivă pentru a se elibera. Omul, fiinţă evoluată, oare ce va face?

Un astfel de om este Therese Desqueyroux. Născută într-o familie înstărită din landele sudului Franţei, inteligentă şi atrăgătoare, se mărită cu Bernard Desqueroux, o partidă bună şi o alianţă pe gustul părinţilor.

“M-am măritat cu el fiindcă….Therese se încruntă, îşi acoperă ochii cu mâna şi se străduieşte să-şi aducă aminte.[…] La urma urmei, de ce sa-i fie ruşine şi să nu recunoască: de fapt cele două Hectare ale lui Bernard o încântaseră mai mult.”

N-au nimic în comun, Bernard o plictiseşte, izolarea de la Argelouse o plictiseşte, intimitatea fizică o lasă indiferentă la limita dezgustului:

„Bietul Bernard, de fapt nu-i mai rău decât alţii. Dar dorinţa îl transformă pe omul care se apropie de tine într-un monstru care nu mai seamănă cu el înşusi. Nimic nu te desparte mai tare de complicele tău decât pasiunea lui: când Bernard se cufunda în plăcere lui, eu făceam pe moarta, de teamă ca nu cumva acest dement, acest epileptic să nu mă sugrume la cel mai mic gest al meu. De cele mai multe ori, cu o clipă înainte de a-şi atinge scopul, îşi dădea brusc seama că e singur şi atunci îndârjirea lui crispată se curma, şi o lua de la capăt, regăsindu-mă cu dinţii strânşi, rece ca un cadavru aruncat de valuri pe plajă.”

Faptul că singura sa prietenă, actualmente şi cumnată, Anne, se îndrăgosteşte, o aruncă într-o mlaştină de invidie şi revoltă. Sarcina şi naşterea îi acutizează nefericirea, pas cu pas se afundă  în depresie, depresie care ridică noi bariere între ea şi sine. Apoi, o întâmplare îi sugerează o cale de ieşire, să-şi otrăvescă bărbatul modificându-i dozajul tratamentului pe care îl urma.

Este acuzată, cercetată penal, eliberată datorită mărturiei soţului ei. Se întoarce acasă pentru a fi sechestrată într-o cameră, la Argelouse. Pe muchia subţire a nebuniei, în singurătate, fără cărţi, trăieşte cu vin, ţigări şi fantasme în care evadează salvator.

Printr-o magistrală întorsătură de situaţie va fi eliberată, lăsată liberă la Paris, pierdută pentru copilul său, ştearsă din albumele şi din amintirile celor două familii, moartă pentru toţi. Iar aici, în agitaţia urbană pe care o savurează prin toţi porii, cartea se sfârşeşte dar nebunia pare a fi mult mai aproape.

Iar eu dau fuga să văd ce mai pot citi de Francois Mauriac.

Advertisements