Târâie-brâu = supranume pentru un om „arţăgos”; azi: „pierde-vară”, om neglijent

Pentru noi, îmbrăcaţi în haine „nemţeşti” de generaţii, o persoană căreia brâul i-ar atârna până la pamânt ar produce impresia de delăsare, de neglijenţă. Sau poate nu, având în vedere noile mode vestimentare şi de atitudine importante mai recent, din care amintesc doar pantalonii lăsaţi să atârne din talie, cu vedere generoasă la lenjeria intimă sau pe cei ale căror tivuri sunt doar nişte zdrenţe care mătură agale praful patriei. Unisex de altfel şi pantalonii şi atitudinea. În aceste condiţii de totală lipsă de  respect de sine un târâie brâu (ca şi un târâie obială) înseamnă astăzi, doar vag, „haimana; om nevoiaş, zdrenţăros, „un lasă-mă să te las”.

În vremuri mai cochete, mai îmbrăcate, găsim asemenea semnificaţii la Sadoveanu (iubitul unei fete este descalificat  prin cuvintele: „e un calic şi un târâie brâu”) şi într-o interpretare a lui Puşcariu privind compusul în discuţie: „unul căruia îi atârnă brâul (de sărac şi prăpădit ce era).

Până aici toate bune, dar de unde şi până unde surprinzătoarea poreclă a lui Tudor Vladimirescu, de „târâie-brâu”? În dicţionarele mai vechi, ale lui Şăineanu şi Scriban, expresia noastră avea sensul de “om arţăgos, buclucaş, care caută ceartă cu lumânarea” Uluitoare transformare, nu-i aşa, de la tupeu la umilinţă?

Brâul era o piesă importantă a costumului orăşenesc masculin de tip oriental, purtat în Ţările Române în secolele VI-VIII; ţesut din fire de mătase de diferite culori, prin dimensiuni şi podoabe (ciucuri sau franjuri la capete) marca rangul purtătorului. În epocă, persoanele arţăgoase, care căutau ceartă “cu lumânarea”, lăsau, în societate, să le atârne un capăt al brâului până la pământ, pentru a găsi prilej de scandal celor care, din neatenţie, călcau pe el. Sugestiv pentru aceste apucături, pe care nu ne vine greu să le recunoştem şi în prezent, este numele de Brâu Lung, al unui răzeş moldovean, nume consemnat de C.C. Giurescu (Istoria podgoriei Odobeştilor).

Slugerul Tudor din Vladimiri, în anii de dinainte de 1821, proprietar de pământuri şi arendaş, ca victimă a unor abuzuri din partea unor boieri şi dregători, fusese implicat în mai multe procese în justiţie, câştigându-şi renumele de “şicanor”, de “moşnean iubitor de şicane”. De unde şi supranumele de “târâie-brâu”, care nu se doreşte a fi un afront ci o admiraţie pentru un caracter dârz, în permanentă luptă cu instituţiile regimului fanariot. Desigur, temperamentul era acela al răzeşului “cu un petic de moşie şi un c-un sac de hârtie” – acte pentru susţinerea drepturilor sale în procese. Cum o vorbă spune că “nu iese fum fără foc” putem să presupunem că nu toţi comentatorii vor fi fiind nefavorabili, ceva-ceva din temperamentul Vladimirescului se arată privirilor noastre curioase prin transparenţa acestui calificativ.

Se pare că remodelarea semantică a expresiei s-a produs sub influenţa  verbului “a târâ” care înfăţişează plastic dificultăţile unei existenţe precare. Cu similarităţi în sintagmele: târâş-grăpiş, a târâ zilele de azi pe mâine, a târâ barca pe uscat.

* ochit în “Dicţionar de expresii româneşti” – Stelian Dumistrăcel

Advertisements