Zborul reginei

Prozatorul şi jurnalist argentinian, Thomas Eloy Martinez, aclamat de critică dar şi de faimoşii săi confraţi romancieri sudamericani, autor, printre altele, a două romane despre cei doi Peron – preşedintele Juan Domingo şi binecunoscuta sa consoartă Eva – a decedat la începutul acestui an.

În Zborul Reginei suntem plimbaţi printr-o Argentină coruptă, diferenţa dintre săraci şi bogaţi fiind un abis, superstiţioasă până la absurd, catolică fanatică predispusă să creadă în miracole, condusă de bărbaţi în spiritul macho. Suntem plimbaţi prin culisele unei relaţii de amor şi de putere între atotputernicul director al unui ziar din Buenos Aires şi o tânără jurnalistă. Este o cronică a unei crime, sondare a unor identităţi, o analiză a relaţiilor dintre bărbaţii puternici şi femeile lor, într-o ţară în care amintirea Evitei Peron este etern vie în conştiinţa populară.

Acţiunea este fragmentată în secvenţa care sunt etalate în sfidarea cronologie, povestea legându-se apoi, treptat, din episoade basculând între prezent şi trecut, procedeu bulversant până capeţi suficiente date jalon. Acest procedeu l-am mai întâlnit în Conversaţie la Catedrala lui Vargas Llosa. Datorită lui atenţia nu poate lenevii, rămâne încordată de la prima până la ultima pagină, pentru că autorul nu-şi cocoloşeşte cititorii, nu le dă mură în gură, e nonşalant cu opera sa, trebuie să doreşti să fii acolo, să participi, dacă nu, te pierzi într-un hăţiş similar proceselor cognitive umane, un ghem de impresii şi senzaţii disociate.

Romanul se deschide cu el, Camaro, bărbatul puternic, director temut al lui El Diario, acum la şaizeci şi trei de ani, cu burtă şi guşă.

Însă ceea ce îi dezvăluie oglinda e un ecou al propriei fiinţe, cu nici nu chip nu este el însuşi. Un bărbat nu poate fi el însuşi fără trecutul lui, fără forţa pe care o iradiază în faţa celorlalţi, fără respectul şi tema pe care le inspiră. Un bărbat nu-i niciodată el însuşi când e singur, iar profilul acesta nu sunt eu, îşi repetă Camargo.[…] Pe el îl văd toţi ca pe o fiinţă de neînvins, imun la boli şi la extenuare. Dar i-au spus-o femeile cu care s-a culcat: corpul lui nu e un corp, e o forţă a naturii.

Spionând-o pe ea.

Nimeni n-ar putea spune că e o frumuseţe.[…] Dar imaginea ei iradiază, mai ales când apare în cadrul geamului, o libertate de pisică, o indiferenţă de necucerit, ceva de argint viu care o plasează dincolo de orice posibilitate de a o aborda.

Obsedat de control, obsedat de femeia care intrase în viaţa sa, Reina Remis.

Vreau examene complete. Vreau să ştiu dacă oamenii pe care îi angajaţi au ori au avut boli venerice, păduchi, tuberculoză, măsele stricate, amigdale în stare proastă, dacă femeile au ciclu neregulat, sunt însărcinate sau au fost vreodată. Nu trebuie să ne încredem în femei, Sicardi.

Obsedat să fie totul pentru acea femeie, să o posede în întregime.

Şi iar te bate gândul să te ascunzi în dormitor şi s-o spionezi în timp ce doarme. Ai s-o faci, ai să-i auzi umezeala, să-i răneşti gândurile, să-i arzi umbra, să jupoi aerul pe care-l respiră. Ai să sari în visul ei şi ai să pui stăpânire pe tot ce găseşti.

Cu doar trei ani în urmă, cînd a cunoscut-o, însurat fiind cu o americancă, tată a două gemene.

Îl înfioră plăcerea de a fi el însuşi. Era încă tânăr şi poate că o singură femeie nu-i ajungea. Avea nevoie de una care să fie cât o sută de femei, cârduri de femei tinere, care să-l lumineze ca soarele de octombrie, femei pentru care să nu fie noapte niciodată.

Surprins. Femeile pot fi inteligente, oare în ce chip?

Nu ştia că inteligenţa femeilor putea fi alunecoasă precum peştii.

Similitudini, ciudate similitudini, probabil că poveste aceasta a lucrat subversiv, ca un cariu, în mintea lui Camaro.

Un confrate de breaslă, Pimenta, directorul unui cotidian brazilian de prestigiu, în vîrstă de 63 de ani îşi omoară amanta, o jurnalistă de 32, cu trei focuri de armă. Internat într-un spital de recuperare, nu manifestă remuşcări, se consideră o victimă. Camaro meditează:

Pasiunile sunt întotdeauna nesăbuite şi pun stăpânire pe fiinţele omeneşti în acelaşi mod fatal şi inevitabil ca bolile. De ce să pedepseşti un om care încetează să mai fie el însuşi şi, într-o străfulgerare, lasă ca instinctele să ia locul gândurilor?

Imaginea iubitei se suprapune imaginii mamei care-l părăsise pe el şi pe tatăl său pentru alt bărbat, la limită toate femeile sunt nişte curve gata oricând să-şi pună poalele în cap pentru un altul. Teama obsedantă de a nu fi părăsit se combină cu dorinţa de posesiune totală şi unidirecţională, îl consumă, îl macină, îl rupe de restul lumii, îl împinge într-un coşmar din care nu poate ieşi decât prin crimă. Dar doar după ce femeia, crunt pedepsită pentru îndrăzneala de a-l fi înşelat, refuză mâna întinsă.

Am o maşină acolo, între copaci, îi spui. Ai să te urci acum cu mine, cuminte, fără nici o vorbă şi ai să rămâi lângă mine pentru totdeauna. Ştii prea bine că pe mine nu mă părăseşte nimeni.

Publicată la editura Curtea Veche, prin amabilitatea cărei am citit-o, carte se remarcă prin coperta elegantă ce înfăţişează un detaliu al picturii “Suzanne” – Joyce Tenneson, o femeie cu sânii goi, strângându-şi cu braţele genunchii la piept. Imensă plăcere să descopăr că semnul de carte ataşat cu o picătură de lipici ne arată şi chipul femeii, privindu-ne tristă şi calmă, chip care lipseşte în decupajul ilustraţiei de pe copertă.

Minunată traducerea doamnei Tudora Şandru Mehedinţi.

A mai scris despre, Adina

Advertisements