Maidanezii bucureşteni sunt nişte oportunişti. Oriunde găsesc un dumicat de mâncare dar mai ales o vorbă bună, se lipesc. Uşor, uşor, devin căţei cu oarece stare, cu privilegii şi câteva reponsabilităţi. Îşi păstrează deplina libertate de mişcare: vin, pleacă, fac cunoştinţă cu alţi câini, la încheierea programului sunt lăsaţi în urmă şi regăsiţi bine merci a doua zi dimineaţă. Cea mai importantă calitate a acestor câini este temperamentul relaxat, toleranţa maximă la oameni mulţi şi diverşi şi la patrupedele ce-i însoţesc. Am vazut câini de chioşc de ziare, de mic magazin cu de toate şi, recent, chiar şi de farmacie.

Câine de librărie nu văzusem până ieri când am decis să vizitez Târgul de carte de vară din centrul vechi propus de librăria Nemira, despre care vă vorbeam cu ceva vreme în urmă. Soare, cald, praf şi lume puţină pe Lipscani. În librărie umbră, ceva mai răcoare ca afară – clădirile vechi se pricep mai bine la păstrarea unei temperaturi agreeabile. Înăuntru cărţi, pe pereţii tapetaţi cu rafturi şi teancuri pe cele două mese lungi care ocupau spaţiul. Librarul, o doamnă, stătea de vorbă la intrare cu cineva, înăuntru o clientă studia ofertele, era linişte.

Între mese, departe de uşă, moţăia o căţea mare, cu blană scurtă, galben-nisipie, întinsă cât era de lungă. Ajunsă în dreptul ei am admirat-o: “Mare mai eşti”! A ridicat capul, m-a privit uşor plictisită, mi-am plimbat piciorul de-a lungul spatelui ei, puţin, apoi m-am oprit. Dacă nu ar fi fost lenea mare probabil că ar fi urmat răsturnarea cu toate labele în aer. După un timp, când am trecut iar pe acolo, schimbase laterala de contact cu gresia. Prin librărie se mai perindaseră câteva persoane, librarul revenise, ea moţăia în continuare perfect destinsă. Toată lumea păşea cu grijă printre labele ei.

La plecare am remarcat lângă uşă un alt câine foarte mare, dar foarte mare, dormind. Trei metri mai încolo erau alţi doi la fel de duşi de pe lume. O clipă mi-a trecut prin cap că “doamna” se refugiase, cu consimţământul librarului, de ardoarea curtezanilor săi şi m-am gândit ce minunat şi inedit refugiu poate fi, iată, o librărie. Apoi mi-am amintit că “doamna” avea la ureche un cercel care atesta încheierea carierei sale de mămică. Atunci, poate erau cu toţii câini de librărie, poate făceau cu rândul pe principiul “nu te supăra frate”! Când mă duc data viitoare voi întreba.

Advertisements