Culegerea de povestiri “Cross Channel”, primeşte în traducerea, de altfel excelentă, a lui Mihai Moroiu, numele de “Cafe au lait”. Volumul este omogen tematic şi divers ca modalităţi de exprimare narativă, Julian Barnes fiind un one man show. El pune în scenă piese: dramatice, amuzante, pitoreşti şi le exhibă  pe rând, ca un magician,  lăsându-ne pe noi,  fascinaţii lui cititori, să asamblăm intrigantul puzzle. Puzzle care nu este decât o istorie alternativă a călătoriile britanice peste Canal, o istorie a influenţelor subtile ale Franţei asupra britanicilor şi a urmele lăsate de aceştia pe pământ francez. Poveştile sunt aproape toate narate de britanici, una singură face excepţie, de altfel cea mai dură dintre ele. Britanici, deci, călătorind spre Franţa.

În anul 1890, două englezoaice, prietene, cumpără o proprietate cu vie. Cuplul, nu explicit ci implicit, află despre le coupage şi le vinage, dar ce facem cu principiile? (Ermitage).

Un compozitor îşi trăieşte ultimii ani, izolat într-un sătuc francez. Partenera lui de viaţă are sarcina ingrată de a convinge locuitorii să oprească toate maşinăriile electrice în timpul concertelor difuzate la radio. Ultima sa creaţie şi o trădare.(Interferenţe)

Thomas Brassey începe la 1841construcţia căii ferate Paris-Rouen cu 5.000 de muncitori englezi şi  încă pe atâţia de alte naţionalităţi. Prezenţa lor, obiceiurile şi puterea de muncă stârnesc  reacţii diverse în rândul francezilor. De la excursii organizate spre lămurire în oraşele de cocioabe ale feroviarilor până la denunţarea lor ca păcătoşi prin biserici. (Nodul de cale ferată)

În 1789 Sir Hamilton Lindsey plecă în Franţa pentru o confruntare naţională pe terenul de cricket. În vâltoarea evenimentelor rămâne prizonier. Posibilul schimb cu generalul Rauzan, aflat în Anglia nu se face, peste 10 ani îl găsim tot prizonier. (Pepenele galben)

În 1928 Unchiul Freddy participă la dialoguri neoplatonice despre sex organizate de Grupul Suprarealist. Despre aşteptări şi modul în care convingerea că există o diferenţă ne determină să să percepem una. (Experimentul)

Primul Război Mondial a adus în Franţa mulţi englezi. O parte au rămas acolo, în cimitirele umplute cu cei căzuţi pe cîmpul de luptă de la Somme. Alţii s-au întors, dar nu complet, lăsând în urmă spiritul şi minţile. Este povestea pelerinajului anual al unei surori la mormântul fratelui său. (Veşnic)

Un scriitor englez răspunde unei invitaţii neobişnuite la o conferinţă literară. Călătoria se petrece într-o lume aproape paralelă, rurală şi senzuală, plină de spirit şi bună dispoziţie. Este o altă Franţă descoperită de un om iritat de tot ceea ce înseamnă francez. (Gnossienne)

Misionarismul catolic în cea mai crudă formă a sa, convertirile făcute în regim de teroare controlată, sunt descrise în fraze scurte, precise, care taie ca un bisturiu. Fără sentimentalisme, episodul scoţienilor aduşi să convertească protestanţii din sudul  Franţei este cea mai dură povestire a volumului. Relatarea intoleranţei bisericii catolice, a preciziei acţiunilor torţionarilor şi a destrămării cu metodă a vieţilor unor oameni este copleşitoare. (Dragonii)

Doi tineri, Andy şi prietena lui plecă în Franţa, pentru că el doreşte să calce pe urmele lui Sean Kelly, omul de fier, unul dintre englezii  din Marea Buclă. Tour de France, oameni, biciclete, destine. (Brambilla)

Ultima povestire este narată de glasul auctorial. Ea închide cercul. Călătoria cu Eurostarul trezeşte amintiri, incită la rememorarea tuturor călătoriilor peste canal şi nu numai, înglobează într-un gust unic toate savorile, toate regretele, e ca o călătorie prin viaţă. (Tunelul)

Julian Barnes iubeşte Franţa, ea i-a intrat prin pori în sânge, treptat, ca un drog. Ca mulţi englezi se simte, probabil, legat de ea, cele două neamuri au schimbat mereu sânge în decursul istoriei. Pentru unii  nu mai este doar cafea, nu mai este doar lapte, este cafe au lait.

„Cât despre sentimentalism, ei bine, uneori era învinuit chiar pentru viziunea sa asupra francezilor. Şi îşi accepta vinovăţia dar, ca o circumstanţă atenuantă, le atrăgea atenţia tuturor că de aceea există şi alte ţări. Este nesănătos să fii idealist cu propria ta ţară, trebuie doar să te scuturi, să nu te lasă vrăjit. Prin urmare există şi alte ţări pentru a suplini idealismul: ele sunt o versiune de pastorală.  Şi acum venea o nouă acuzaţie, aceea de cinism. Dar nici nu-i mai păsa prea tare de ce credeau ceilalţi despre el. Prefera în schimb să-şi imagineze un alter-ego francez călătorind în sens opus, printr-o plantaţie de hamei: un bătrân într-un pulover de Shetland, fermecat: marmeladă, whisky, ouă cu şuncă Mark and Spencer, le fair-play, le phlegme şi le self-control; ceai cu lapte de Devonshire, biscuiţi din aluat fraged, meloane şi catedrale. Case parcă trase la xerox, autobuze cu etaj. Şi fete de la Crazy Horse, şi taxiuri negre, şi sate din Cotswold. Băşinos bătrân. Băşinos bătrân francez.”

Pe aici s-a discutat recent despre incongruenţele dintre aprecierilor de pe pagina IV şi lucrarea în sine. Iată un alt exemplu: „Abilitatea cu care Julian Barnes se strecoară în cotloanele intime ale vieţii provinciale franceze transformă Cafe au lait într-o incursiune unică pe câmpurile minate cu revelaţii sublime” Semnat: Indepedent

Umorul englezesc este atât de bun probabil pentru că este îndreptat asupra propriei persoane. Cine l-a citi pe Barnes ştie cât umor are. Cine nu l-a citit încă, e cazul să o facă.

Advertisements