Henri Stahl, tatăl sociologului Henri H. Stahl şi al scriitoarei Henriette Yvonne Stahl, a fost stenograf şi pasionat de Bucureşti. O carte cu acest titlu a fost publicată în anul 1910 la Vălenii de Munte apoi republicată într-o ediţie adăugită în 1935. Volumul despre care povestim, apărut la Fundaţia Culturală Gheorghe Marin Speteanu în 2006, reproduce integral textul din 1935.

Ce nu reproduce sunt o parte dintre fotografiile care îl îmbogăţeau, editorul listându-le legendele, totuşi, spre frustrarea noastră. Pentru că volumul, scris cu nerv, umor şi empatie, te poartă printr-o lume demult dispărută, unde hărţile şi fotografiile de epocă ţi-ar fi utile în cartografierea ei imaginară.

Istoria Bucureştilor ne este dezvelită cu un pragmatism amestecat cu o imensă duioşie. Ne este lămurit rostul alegerii acestui loc, motivele evoluţiei sale în spaţiu şi timp, centrările determinate de poziţia curţii domneşti şi a Dâmboviţei şi descentrările determinate de popularea barierelor oraşului. Aflăm multe despre acest oraş născut în valea Dâmboviţei şi pe dealurile înconjurătoare, o altfel de Romă, în viziunea autorului.

Povestea periferiei sale crescută monstruos şi fără noimă, tentacule ale civilizaţiei aruncate spre barierele oraşului, este pusă în seama cârciumarilor. Se pare că, în dorinţa de a eluda plata accizelor, cîrciumarii deschideau cârciuma la vreo 10 metri în spatele barierei, în afara oraşului. Apoi o poruncă domnească sau o lege muta bariera mai departe pentru a îngloba cârciuma şi a percepe dări, cârciumarul deschidea apoi sucursala după barieră şi tot aşa. Între aceste braţe cât de cât populate se întindeau maidane, mlaştini şi gropi uriaşe de gunoaie.

Bătrânele mahalalele bucureştene sunt bătute cu pasul ca să putem vedea, asculta şi mirosi pe îndelete. Case prăpădite, câini vagabonzi, copii jucându-se în praful sau noroaiele uliţei, lăturile aruncate în drum şi ţaţele strînse la poartă, la bîrfă. Casele sunt mici, gheboşate, scofâlcite, cârpite, cu muşte şi purici.Dar sunt “practicele case româneşti atât de potrivite pentru clima noastră, cu tinda ce-i apără iarna casa de crivăţ, oprind  vara căldura dogoritoare şi cerdacul în care lucrează femeile şi se joacă pe ploaie copii, în care doarme în nopţile de vară românul”. Nu e casă să n-aibă un copac la poartă şi o bancă sub copac. Aici e locul unde stai bătrânii şi se adună muierile la poveşti.

Şeful mahalalei e cîrciumarul: “…la mahala, mai pomenit decât sfinţii, decât biserica suburbiei, e cârciumarul. [….] Din invenţiile moderne n-a adoptat decât următoarele trei: falsificarea băuturilor spirtoase, gazul aerian, un gramofon! În rest, cârciuma devărată de mahala a rămas aceeaşi ca acum o sută de ani: la geamuri, aceeaşi perdea frumoasă de sticle colorate, cu fel de fel de bunătăţuri într-însele, aceleaşi borcane mari cu vişinată ca rubinul, cu murături ca un mozaic de pietre scumpe” Sâmbătă seară, când iau leafa muncitorii de prin fabrici, cârciuma este locul unde îşi lasă banii pentru care au trudit o săptămână, pâinea copiilor “De câte ori sâmbătă seară n-am văzut la uşa cârciumii neveste plângând, cu copilul în braţe, privind tremurânde, de tema bătăii, cu ochi holbaţi, în dosul sticlelor aşa de frumos colorate, mizeria cum vine!”

Suntem plimbaţi şi la Şosea, vara, în ziua de Sfântul Ilie ca să ne fie prezentat bucureşteanul care nu a putut scăpa de dogoarea capitalei şi acum ia cu asalt teritoriile protipendadei; duminica în Cişmigiu, paradisul servitorimii; prin cartierul evreiesc dintre Dudeşti şi Văcăreşti; la ştrand; la Bellu şi la rampa de gunoaie.

Ni se propune chiar a face pe turistul în propriul nostru oraş, poate aşa îl vom vedea cu alţi ochi, mai curioşi. Căci turistul se cunoştea după lipsa de grabă şi mersul agale cu ochii pe sus, spre clădiri şi mansardele lor. Astfel el vede toate amănuntele pe care orăşeanul grăbit n-are timp să le vadă.”[….] o să faci ochii mari, constatând, de pildă, că magazinul Universel stă jumătate într-o casă cu două etaje şi jumătate într-una cu patru şi că sus, la mansardele cu balconaş mititel, sunt leandrii frumoşi [….]şi vis-à-vis de Socec, deasupra farmaciei, pe al treilea etaj, e o turelă pătrată, păzită de două statui prea mici (Comerţul şi Industria) ce stau zgribulite de parcă le-ar veni ameţeală, de sus ce sunt şi că porumbeii îşi vorbesc de dragoste zburând mereu în jurul lor; o să constaţi că ceasornicul Casei de Depuneri, cel cu ace secession prea scurte şi neluminat seara e proptit între două statui: un Mercur şi Cocoană în negligee care ţine în braţe……un stup de albine! Noroc că e de piatră reprezentanta sexului nervos. O să constaţi că la Poşta cu mapamonduri înstelate pe acoperiş, stau d-ăia de piatră, aproape goi, gata să-ţi azvârle în cap ba un ciocan monstruos, ba o roată dinţată.”

Oraşul e un univers pe care autorul ni-l derulează în faţa ochilor ca pe o carpetă fermecată din poveştile arabe. Un univers populat cu oameni simpli, în special din clasele de jos ale socieţăţii, rar câte un negustor sau un funcţionat mai înstărit. Acestă lume colorată, mirositoare, plină de praf şi de zarvă, cu lipsuri grave la nivelul comodităţilor de zi cu zi (fără canalizare, apa adusă cu sacaua sau cărată de la distanţe mari), promiscuă şi potenţial violentă este lumea Bucureştilor la 1935. Şi, vrem, nu vrem, ne regăsim în aceste descrieri ticurile şi viciile de bucureştean.

Apoi sunt regretele: se şterg de pe faţa pământului case, hanuri, biserici, fără urmă, fără amintire. ”Cred că nu ar trebui să să se dărâme casă, să se alinieze o stradă, fără obligativitatea fotografierii înainte şi după prefacere, ca să se poată urmării, an cu an şi zi cu zi, înfrumuseţarea oraşului ori vinovata distrugere a urmelor trecutului nejunse încă la ceasul fatalei pieiri”.  Într-o conferinţă ţinută în noiembrie 1925 autorul făcea o scurtă istorie a Bucureştilor, îi expunea problemele şi venea cu soluţii de bun simţ pentru rezolvarea lor, inclusiv apeluri intense la simţul civic care, se pare, lipsea şi pe atunci.

Citind, pe nerăsuflate, doar cu răgazul de a pune câte un semn ici şi colo, recitind pasajele care mă buimăceau prin derapajul spaţial creeat faţă de ceea ce ştiam, am simţit nevoia acută de o hartă, una care să-mi arate Bucureştii de atunci. Am găsit o hartă a monumentelor şi una a Bucureştiului interbelic. Cartea însă, dacă eşti pasionat de subiect, nu te va lăsa aşa uşor din mreje sale, pentru că sunt atîtea lucruri de dumirit, de descifrat, de recitit, de descoperit. E o comoară!

Advertisements