A avea carte; ai carte, ai parte = a avea acte, în regulă, pentru susţinerea unei pretenţii de proprietate. Veţi fi sărit deja în sus, citind acestă definiţie, deoarece credeţi că ştiţi altceva. Ceva de genul: „dacă ai ştiinţă de carte reuşeşti mai uşor în viaţă”. Chiar aşa apare şi într-un Dicţionar de Expresii şi Locuţiuni Româneşti apărut în 1969. Acum, cred că suntem cu toţii oameni maturi şi vaccinaţi şi ne-am dat deja seama că ştiinţa de carte nu mai garantează reuşita în viaţă, deşi odată vreme lucrurile chiar aşa stăteau.

Dar s-o luam cătinel. În DA (Dicţionarul Limbii Române – Academia Română) de la 1913 expresia pare a se trage de la carte cu sensul de ‘scrisoare’ (Karte-epistola cca 1700) şi de “ordin (domnesc ) în scris”, “act scris dat de cancelaria domnească…document”. Substantivul parte din expresia noastră, a însemnat şi înseamnă încă şi “ceea ce aparţine cuiva”, “folos, şansă, noroc” Carte însemnând document de proprietate, de posesiune, expresia “ai carte-ai parte” invoca necesitatea actelor doveditoare asupra dreptului de proprietate în cazul unor litigii. Dreptul de proprietate al cuiva asupra unui teren, partea, trebuia susţinută la procese  prin “cărţi domneşti” (gospod) .

Documentele oficiale au utilizat întotdeauna un limbaj arid, de specialitate. Iată cum (putea) începe un astfel de document de împroprietărire, pe la 1663: “Io Evstratie Dabija Voevod […..]dat-am cartea Domniei mele slugii voastre Vasile Stârcii ca să fie tare şi puternic cu cartea Domniei mele a opri şi a ţine satul Popeni cu toţi vecinii…” Iată cum cartea te făcea tare şi puternic şi, mai ales, consfinţea partea ta de moşie.

Cuvântul carte cu sensul de „învăţătură, instrucţie” era cunoscut de multă vreme, dar expresia „a fi om cu carte” a început să fie utilizată când, la posturile de magistraţi, profesori, administratori, au avut acces şi oameni de condiţie modestă.  Substituţia semantică „învăţătură, instrucţie” pentru „act al cancelarie domneşti, înscris” reflectă aspiraţia unei populaţii preponderent analfabete de a se eliberara de teama faţă de misterul cuvântului scris dar şi uimirea în faţa creşterii calităţii vieţii odată cu ştiinţa de carte.

Şi ca să înţelegeţi motivele acestei uimiri, să citim câteva mărturii:

Când Ştefan a lui Parizianu (Delirul – Marin Preda) ajuns ziarist, primeşte şi primă de Crăciun, exclamă: „În viaţa mea, nici eu nici tata, n-am văzut atâţia bani deodată!”

Iorgu Iordan (Memorii), fiu de grădinar din zona Tecuciului, ajuns titular al catedrei de Filologie romanică de la Universitatea din Iaşi (în deceniul al patrulea) notează: „O catedră în învăţământul superior din România veche valora – acesta-i termenul exact – cât o moşie bună, cu avantaje, în plus, faţă de aceasta. Căci, afară de <glorie>, posesorul ei se bucura de un frumos venit material, care era asigurat fără teama, pe care o avea moşierul, că o secetă sau altă întâmplare asemănătoare îl putea ruina”

Fost-au, deci, vremuri  în care cartea, învăţătura, îţi permitea să accezi la un nivel de trai altfel de neatins. Fost-au şi s-au dus.

* ochit în “Dicţionar de expresii româneşti” – Stelian Dumistrăcel

Advertisements