A tăia frunză la câini = a face un lucru nepotrivit, lipsit de sens; a pierde vremea
Expresia, aparent de domeniul absurdului, ia naştere în rândul păstorilor transhumanţi care taie frunză, prin Bălţile Dunării, pentru capre şi oi. Obicei întâlnit şi în Ardeal,metoda suplimenta sau chiar suplinea stocurile de fân pentru iarnă. Pentru aceasta se sădeau sălcii ale cărorar ramuri se tăiau spre sfârşitul verii. A tăia frunză la câini era deci exprimarea ironiei faţă de cei cu mai puţine animale, adică mai săraci. Măcar un câine tot aveau, aceştia, ca toţii ciobanii, aşa că gura lumii îi taxa sugerând efectuarea operaţiunii de tăiere a ramurilor în beneficiul câinelui. Iată bine reprezentat aici tiparul mental sugerat de Florin, al sărăciei exprimate prin lipsa animalele producătoare şi înlocuirea lor cu câini/pisici.
Nu este exclusă nici aprecierea outsiderului la vederea ciobanului însoţit de câine în cursul acestei operaţiuni puţin ciudate. Este lesne de imaginat scena omului care se îndeletniceşte cu tăiatul ramurilor de salcie, urmărit cu jumătate de ochi de câinele său tolănit la umbră şi impactul ei asupra privitorului neavizat.
Ieşită din mediul păstoresc expresia a făcut carieră. “Sărăcia de el se ţine ca praful după câine. Umblă pe drumuri tăind câinilor frunză” – Povestea vorbii (Anton Pann). La Marin Preda, pe de altă parte, are rolul de a scurta sirul întrebările puse de dragul conversaţiei “ – Şi ce faci tu, Niculae,acolo la raion?!…- Ce să fac….tai şi eu frunză la câini! – Ce vorbă ai şi tu, zise Stela lui Jugravu. Îi e drag omului să te asculte” –Moromeţii.
În aceeaşi notă, a întreprinderii unui lucru inutil, se foloseşte şi „a duce câinii la apă”
Şi, de final, o posibilă etimologie pentru verbul (a)dărâma este aceea că ar proveni din latinescul *de –ramare ’a da jos ramurile copacilor’ (posibil pentru hrana animalelor). În sprijinul acesteia vine o denumire pentru transhumanţă din Pirineii Orientali : camis de ramaders (Braudel, Mediterana).
* ochit în “Dicţionar de expresii româneşti” – Stelian Dumistrăcel
26 comments
Comments feed for this article
July 30, 2010 at 7:56 pm
superJA
Cata ma simt la cursuri. Daca ma instuiesti bine poti scoate ceva din mine:). Toti îmi zic ca sunt brânza buna în burduf de câine…
Stii, eu am avut întotdeauna profesori de româna actori… mai mare dragul sa-i privesti, dar prea putin didactici.
ti-as scrie o intâmplare dar e târziu si nu ma mai pot concentra suficient.
O sa revin zilele astea.
July 31, 2010 at 6:46 am
divagaţii
Nu ştiu cât anume interesează pe puţinii mei cititori lucrurile astea. Am prea puţine feedback-uri. Şi ştiu că tu ţi-ai dori ceva mai “jucăuş”……
Te aştept cu poveşti, poate mai înviorăm atmosfera 🙂
July 31, 2010 at 9:29 pm
superJA
ei as jucaus – sa stii ca musc la multe subiecte. Deh poate nu la orice… si recunosc, o fac in modul meu mult prea personal…
… dar tot vorbind de limbaje, regionalisme, cuvinte si expresii mostenite…
Stii eu, nascuta la oras, cu vorbire curata, fara dialecte de nicaieri am ajuns odata într-un sat din Apuseni. De acolo era bunica unuia din verisorii mei dulci… nu-mi aduc aminte numele satului doar imaginea lui. Era fain. Tot satul era întins ca un fir de apa la baza a doua dealuri în V. Nu tu sosele, masini (atunci caruta era baza). Casa la care stateam avea vaci, bivoli, capre… câine evident legat de gard (la care i-am dat drumul de indata ce nu m-o vazut nime’ :D)… gaini, pisici… tot felul de oratanii. In mijlocul curtii trona inclusiv o fântâna la care mi-era ciuda ca n-ajungeam sa ma uit.
Ei bine, noi astia pirpirei nu prea stateam în casa… cât era ziua de lunga alergam pe ulita satului. Totul foarte asemanator cu Morometii dar ca pe viu.
Intr-o zi însa, mi-aduc aminte… era o vreme urâta. Nu era de iesit din casa… si unde nu ma pune buna sa ma duc la vecina de ograda dupa oloi. Okay. Zis si facut. În 2 timpi si 3 miscari eram în curtea vecina si îi zic la matusa
– Buna ziua. M-a trimis buna dupa o oala mare.
– Da la ce-i trebe’? s-o apucat de sarmale?
– Nu cred ca sarmale. Parca zicea de ceva placinte
– Placinte? Si ce sa faca cu oala de sarmale la placinte?
– Nu stiu, zic. Asta mi-a zis sa va cer.
Si unde nu-mi da o oala de ajungea pân’ la pamânt :D. De-abia m-am târait-o dupa mine. Când m-o vazut buna din usa… s-a luat de cap, pe urma de burta ca-i salta de râs. Eu foarte nedumerita priveam nestiind ce gresisem. Buna îi spune la matusa-mea
– Da de zici ca ai adus copchila aiasta? A cui îi?
– E de la Cluj, mama. Fata lui Petrea. N-o mai fost la tara…
Drept e ca matusa-mea ma adusese acolo. Buna îl trimite pe alt verisor la vecina dupa oloi. Si unde nu-l vad ca vine cu o sticluta cu lichid galbui vâscos de pus în tigaie. Ala era oloiul :D!
Pentru mine oloi era oala mare. Eiii dar acolo în munti rânduielile sunt altele. Vorba, obiceiurile altele.
Din considerentul ca eram de la oras, no problem ca am facut si alte nastrusnicii de genul “nu-mi dati va rog un pic de bidinea?” – la care omul îmi spune “Un pic de bidinea?!?!… hai sa-ti spun eu cum e cu bidineaua… e ca si cu femeia gravita – esti sau nu esti… numa’ un pic gravida nu se poate …. :D.
Si-asa am ajuns sa învat regionalismele. Preopriuzis nu ca ma interesa… doar ca daca nu… vorbeam paralel, nimeni nu ma întelegea.
————————–
odata cu tematicile tale… am început sa privesc mai atent daca folosesc expresii, si de care… un aspect pe care nu-l sesizasem pâna acum LOL
August 1, 2010 at 7:17 am
divagaţii
Ştii povestea “Sarea în bucate” Mulţi ani, deşi ştiam despre ce este vorba şi ştiam şi că bucate înseamnă feluri de mâncare, cînd mă gândeam la titlu primul lucru care-mi venea în minte era: sare în bucăţi 🙂
August 1, 2010 at 8:43 pm
superJA
aaa, deci imaginai sarea cubica precum zaharul cubic ;). Pai da, asa puteai sa folosesti mai usor sarea în lapte, cafea, prajituri LOL.
Si eu aveam o problema cu tâlcul povestii lui Creanga – cu drobul de sare. Nu întelegeam care-i chestia… pentru ca, premeditarea era o necunoscuta la acea vreme. Ma intreb cum stau acum ;;)
—————-
tematica de mai jos o mai lasam putin ;).
August 2, 2010 at 6:17 am
beausergent
îmi adusese mama o carte. am descifrat de pe copertă “poveşti cu malte lenus”. am citit-o în aceaşi după amiază pe toată, nerăbdător să aflu despre aventurile exoticului personaj. frustrarea mea nu avea margini când, ajuns la sfârşitul cărţii, personajul titular, al cărui nume mă fascinase atât, nu apăruse în nicio poveste. contrariat, am revenit la titlul atât de promiţător de pe copertă. acum, literele înghesuite şi colorate îmi spuneau: “poveşti cum altele nu-s”!
August 2, 2010 at 6:13 am
beausergent
🙂
mortală povestea! ce mi-aduce aminte de vacanţele la ţară! aşa… ca un vânt. un curent de aer proaspăt şi tare de demult…
August 2, 2010 at 6:19 am
beausergent
în comentariul de mai sus mă refeream la povestea cu “oloiul”, dar, cum sunt “brodate” comentariile, reiese mai greu
August 4, 2010 at 2:12 pm
superJA
@beausergent întreb si eu: de unde esti din ardeal ? just curious…
August 1, 2010 at 5:58 am
superJA
ce zici, facem o lista cu expresii?
proooomit sa revin.
eu chiar sunt curioasa care le mai folosesc… numa’ ca cere putin timp – ca deh nu-mi stau toate expresiile în sertarul din dulapul fruntii… asa cum îsi imagineaza clientii mei LOL
August 1, 2010 at 7:21 am
divagaţii
Facem! Pentru ca mi-e clar că vei veni cu frumoase expresii (precum “nu mă dau pe un jeb de cuie”) ardeleneşti, necunoscute mie. Şi atunci mă pui cu burta pe net şi pe carte (căci am permis la BCU şi urmează şi o săptămână de concediu) ca să aflu ce şi cum. Adică motivant tare 🙂
August 2, 2010 at 6:07 am
beausergent
asta cu “nu mă dau pe un jeb de cuie” mi-a plăcut şi mie. n-o ştiam, chiar dacă sunt ardelean! am mai aflat, tot de pe net, o expresie “faină”: echivalentul ardelenesc pentru ” Hai, roiu’ ” e “Cătă căşi”! Mă primiţi şi pe mine în proiectul cu expresii?! please… În cartea pe care am scanat-o la mine pe blog era o “zicală” parodică, inventată, absurdă: “trăieşte puţin cine nu strănută în săptămâna surdă!”
August 2, 2010 at 6:43 am
divagaţii
@beausergent
Sigur că te primim 🙂 The more, the merrier
“Cătă căşi” adică Cătă(lina) roiu’ acasă?!
Deci ai vrea să deschid un proiect şi cu proverbe/zicători…Dar de cel în derulare ce spui? Feedback, te rog!!
P.S. Eu mi-s mai cerşetoare. Vreau cartea 🙂
August 2, 2010 at 7:47 am
beausergent
Feedback la cel în derulare: e bun în informaţie şi plăcut la comentat (îndeamnă la vorbă…)
Multumesc pentru acceptarea în proiect 🙂
” “Cătă căşi” adică Cătă(lina) roiu’ acasă?! “> nu ştiu cum poţi interpreta atât de ofensiv tot ce spun 🙂 ! eu tot ce spun, spun cu bună credinţă.
Din carte mai trebuie să scanez partea a doua. sper să reuşesc chiar azi! mă bucur că te interesează!
August 2, 2010 at 8:11 am
divagaţii
Bun venit! N-o mai lua si tu asa in serios! 🙂 Ti-am spus ca m-au taxat colegii de violenta. De fapt doar gura-i de mine 😀
August 2, 2010 at 8:50 am
Daniel Tudose
a taia frunza la caini = apetit national
August 2, 2010 at 10:06 am
divagaţii
Cam venim la vorba bunicii mele care, văzută fiind croşetând, este apelată: “Munciţi, munciţi!” iar ea “Da, ca un câine la umbră”
August 2, 2010 at 11:10 am
superJA
thiii ce s-a-nvrendnicit postul aiesta LOL (sper pe seara sa scriu lista… sa stii ca e mai complicat decât credeam… o rumeg încetu ;))
August 3, 2010 at 1:22 pm
superJA
ufff venit sa-mi termin tema :)… No de un’ sa-ncep.
Cu scuzele de riguare Cat-Alina, musai sa fac o divagatie puternica:D 😀 :D, altfel n-avem cum sa întelegem ceva din ce înseamna Apuseni, Ardeal, limba si obiceiuri… stii fara atmosfera, asa pe uscat nu mere.
amu’ hii atenta.
Fratii lui taica-meu (Petrea ca deja avem nume :D) locuiau în Turda si erau comercianti. De fapt vânzatori ambulanti (exista deci, nu numai teatru ambulant cu cabotini :D). Acestia semanau, daca vrei un termen de comparatie, cu tiganii, pentru ca era o îndeletnicire nomada. Te duceai cu marfa în spate (alt fel de melci ;)), la târgurile de tara. (de aici si expresia “apoi tăt meri, tăt meri”… în engleza traducere “keep walking” – Johnny Walker :D).
Unul din frati, mai de soi (adica avut), vindea tesaturi, de la satenuri pâna la in, bumbac, stofe de palton, rochii, văluri, orice te duce scăfârlia. Cu acesta am ajuns eu în satul” noname” de mai sus :D.
O sora la care tinea taica-meu foarte mult si care avea 3 draci de fete (verisoarele mele de aceeasi vârsta cu sora mea) vindea maruntisuri: naframi, jucarii gen hopa-mitica “stă în cap si se ridica”, mingiute de hârtie umplute cu rumegus si prinse într-un elastic (acum vad la oferta de birotica astfel de jucarii)… turta dulce cu oglinzi integrate în aluatul roz sau alb:), acadele, agrafe, nasturi, inele din tabla LOL (belciuge) si alte stupizenii. Evident ca din aceste maruntisuri nu faceai avere. Deci ea era saraca… însa cum e în natura lucrurilor, aici era de gasit sufletul mai cald, inimos. Noi cele 2 surori preferam sa ne petrecem vacantele de vara sau iarna la ea, nu la celalalt (desi in cele din urma fiecare-si cerea dreptul).
Pi urma… nu mergeai acolo să stai! Vacantele de vara si iarna erau active. Nu exista târg de ţară la care sa nu fim prezenti. Ne trezeam cu noaptea-n cap pe la 1- 2, dupa ce umpleam IMS-ul cu hodrobelele de vânzare, noi toti copiii asezati deasupra ca si sarmalutele în oala. Si-acum simt mirosul de motorina combinat cu aerul taios si rece al noptilor apusene. “Drumurile” erau prin munti si de la zdruncinaturi… în timpul mersului mai ridicam capul sa vad pe unde suntem. Mi-aduc aminte licuricii ca niste stele cazatoare în fata masinii. Se sinucideau în lumina farurilor :). E o imagine asa ca un flash ce-ti ramâne bine înfipta în capsor.
Tin sa spun ca habar n-aveam geografic unde ne aflam… dar stiam cuvinte cheie (ca în misiunile secrete), mergem la: Sărmaş, Poieni, târgul mare de pe Muntele Gaina, târgul de la Negreni – dintre cele mai cautate… ooohooo ala de la Sălciua renumit pentru peisagiu etc. Deci batut-am tot Ardealul în lung si-n lat si n-atinsesem 14 ani ;).
Când ajungem la destinatie înainte de crapatul zorilor în munti era asternuta o ceata deasa, groasa de s-o ungi pe chita. In 2 ceasuri trebuia sa-ti ridici cortul (ce-ti spuneam de tigani :D) – no – fugi ada lemne, bate cuie, acopera cu prelata, pune marfa la vânzare pe când apar musterii sa fie totul gata. Si-ncepea distractia.
Târgurile de tara însemnau oameni veniti de peste tot, mirosuri de mâncare, inclusiv berbeci la protap, muzica live, dansuri populare, bautura. Unii videau, altii cumparau… sau ambele.
Pentru mine era foarte neclar de ce dadeau banii femeile alea pe naframi. Da’ erau la mare cautare. De exemplu foarte greu ma dezbaresem de cuvântul batic. Nu se folosea cuvântul batic. Si o auzeam pe matusa-mea cu texte:
– Ioi aşe cinaşe esti muiere cu năframa aiasta. Iote am si cu pui (adica flori marunte), sau ia aci cu bobi (adica strugure :D). Si unde nu o punea sa o încerce live 😀
– No vezi, amu arati si tu în rândul lumii ce-a zice omu’ tau când te-a vedea asa făloasă, n-a mai avea ochi pentru alta… si dai si dai… parca erau vrajitoriile tigancilor. Uneori nu scapa nici cuvântul ocoş din descriere – deci daca îti cumparai naframa cu pui sigur deveneai ocoş din nascare LOL. A nu te da pe-un jeb de cuie tot de-aici din aste descrieri este. Adica esti mândra tare.
La culori nu-i de povestit, iata una demna de retinut – culoare mnerâie (mierie) adica ca si cerul.
Maaai si aratau de sa te sperii (nu vedeam diferenta) LOL… însa când le vedeai cât de încântate se masurau în oglinda… no comment :D. Invatasem si eu lectia si ma-nfigeam la tejghea in vorbe :D. Pe care o vedeai mai saraca îi dadeam naframa mai lesne, la alta prea faloasa o puneam sa plateasca cât nu face :D. Adica marketing. Multe îsi cumparau naframi pentru vreun eveniment gen nunta… botez… altele doar ca sa nu fie alta în sat mai faina :D.
Nu-i de povestit detalii tehnice gen – unde se usura lumea în târg si in ce fel (oricum animalele erau peste tot: cai, vaci, porci, iepuri, gaini, oi, miei, etc…deci cu tot ce presupunea sectorul). Nu erau buzi :D, asa ca treaba era obla ca si funia-n sac – lasam imaginatia sa va zburde cum vrea ea. Un lucru era sigur si de baza – frunza carpatina (precum în reclama lui Udrea) :D.
Despre vestitul mers si gândit ardelenesc auzeam des – “no lasă, meri loşon, nu-i grabă” sau “meri rar în paşi ca tăt acolo ajungi”.
In Turda cele 3 verisoare împreuna cu sora-mea mergeau in centru la agatat – dar se spunea – mergem pe floaşter. Si o auzeam pe matusa-mea urlând în urma – va sta capul la iubit ca gândul mielului dupa macris primavara. Deci dificil de inteles pentru mine ambele exprimari deoarece in oi n-aveam experienta.
… am batut câmpii destul :D… ideea ce se desprinde de aici – ardeleneasca trebuie auzita ca întreg pentru melodicitatea si aerul ei (daca mai este). Jaba o scoti din context ca îi piere gustul. Mai este câte unul gen Grigore Lese ce e de acolo si nu l-au schimbat nici vremurile nici vedetismul. Merita ascultat cum vorbeste / horeste – chiar îi fain de tăt.
De ce zis asta? Pentru ca stiu o poveste avevarata despre el… dar alta data LOL…
August 3, 2010 at 1:35 pm
superJA
ar trebui niste ajustari – inclusiv ceva acorduri am scapat (deh nu-i timp de corecturi…) – îti dau mâna libera… am în credere deplina 🙂
subiectul e departe de a fi terminat. Se poate scrie mult si bine. Ce fain de cei care se bucura de un astfel de timp.
eu trebuie sa dispar.
leapsa o sa o fac cu placere undeva pe weekend :)…
August 3, 2010 at 6:32 pm
divagaţii
M-ai luat, m-ai purtat, ca djinul lampii lui Aladin, m-ai facut sa visez…..
Sarumana, LadyJa!
P.S. Leapsa nu e musai, povestile de genul asta, da!! 🙂
——————-
Tu Ardeal, tu Ardeal, iti suntem osteni, templul sfant, templul sfant, muntii Apuseni.
Mi se face pielea pui.
August 4, 2010 at 5:45 am
superJA
pardon – “se face pielea de gaina” – mie da, de multe ori, tie nu? LOL
Las ca o sa vin sa-ti spun mica si istorioara despre Lese (undeva pe finele saptamânii).
October 3, 2012 at 6:46 pm
Radu Aurel
Eu am găsit o altă explicaţie istorică în legătură cu originea expresiei “A tăia frunze la câini”.
În documentele din perioada medievală viermii de mătase erau denumiţii “câinii babei”, pentru că în general, femeile mai în vârstă se ocupau de creşterea lor şi acestea trebuia să le taie frunze (de dud) în mod constant. Aceasta explicaţie am găsit-o în cartea unui istoric numit Radu Constantinescu.
Ştiu că viermii de mătase au fost un secreat şi un monopol de stat în China o perioadă îndelungată de timp însă nu ştiu în ce perioadă au ajuns în Ţările Române! Primele ouă de viermi de mătase se pare că au ajuns în Europa în timpul împăratului bizantin Iustinian în anul 552. Deci, explicaţia dată de istoricul menţionat mai sus (poate sunt şi alţi istorici care au scris mai detaliat despre subiect!) pare mult mai credibilă fiindcă se bazează pe documentele medievale din arhive şi nu pe supoziţii literare.
October 4, 2012 at 6:11 am
divagaţii
Interesantă ipoteză. Ce mi se pare ciudat este că expresia ”câinii babei” cu acestă înțeles nu s-a păstrat. La un scurt search pe net am aflat două definiții pentru acestă expresie:
CÂINE s. 2. (ENTOM.) câinele-babei = (reg.) molie, mâța-popii. (~ este larva unor fluturi de noapte.)
dar și
Galium aparine, o buruiană, numită popular și câinii babei (http://www.pesticide.ro/ghidul-buruienilor/galium-aparine-lipicioasa-turita-cainii-babei-lene)
Și oricum rămâne de deslușit de ce viermele de mătase se numea câinele babei, care era conexiunea logică. 🙂
Mulțam de trecere
October 4, 2012 at 7:05 pm
Radu Aurel
Dupa cum ai scris si tu, denumirea “câinele-babei” = larva unor fluturi de noapte, sub formă de vierme mare și păros, cu un cârlig chitinos la unul dintre capete, este un regionalism. Probabil ca termenul cainii babei s-a pierdut in timp, fiind inlocuit de termenul actual de viermi de matase…
October 3, 2012 at 6:54 pm
Radu Aurel
Probabil că expresia a primit o conotaţie negativă pentru că făcea referire la o ocupaţie mai puţin importantă în economia medievală românească având în vedere că era lăsată în sarcina femeilor bătrâne!