A câştiga la belciuge = a dobândi ceva cu uşurinţă

Obişnuiţi ca doar munca brută să producă profit, meseriaşii si ţăranii,  au amendat prin aceste cuvinte câştigul facil obţinut ca urmare a hazardului şi ….îndemânării. La bâlciurile de pe vremuri, existau tarabe special amenajate, cu nişte vergele de fier înfipte în pământ pe care, de la o distanţă anume, amatorii aruncau belciuge (inele metalice). Cel care reuşea să nimerească belciugul pe vergea câştiga “premiile” de îndemânare expuse. Astfel s-a născut expresia tehnică care defineşte câştigul fără muncă, a norocului întâmplător.

Câştigurile obţinute în astfel de competiţii erau insignifiate ca valoare, însă momentul de glorie personală şi admiraţia necondiţionată , de moment este adevărat, din ochii privitorilor, generau un puternic sentiment de invidie.  Adică tânărului ce şi-a adus drăguţa/mândruţa la bâlci, sau familistului care şi-a scos în lume nevasta şi plozii, dichisiţi şi curaţei ca-n zi de sărbătoare, cum credeţi că le cade victoria unui neica nimeni care – mare scofală – a reuşit să proptească belciugele alea pe tăruşi. Cum credeţi că le cade privirea admirativă a prietenei, nevestei, copiilor, adresată nu lor, ci altcuiva, unui străin?  Aşa că scuipă cu obidă în tărână şi mârâie printre dinţi: Hai muiere să mergem!” Mai târziu, la cârciumă, în discuţiile cu consătenii se decide faptul  că nu-s de ei astfel de câştiguri relative şi nesigure obţinute în urma unui efort greu de evaluat.

Din această minimizare a valorii acestui tip de câştig, se naşte şi strigătul de triumf, satisfacţia exprimată în proteste: “Crezi să m-ai câştigat la belciuge?” Evident câştigurile erau derizorii, de aici şi coloratura depreciativă a comparaţiei.

Expresia: “a nu fi câştigat la belciuge” capătă astfel sensul de “persoană căreia nu i se poate cere orice fel de sacrificiu”.

Astfel o întrebuinţează şi personajel e lui Marin Preda. Întrebat de ce lipseşte Inochenţie de la exerciţiile de instrucţie preliminară, unul dintre cei prezenţi răspunde: “N-a vrut să vie, ‘cea că el e ostenit de la sapă, ‘cea că ce, l-a câştigat statul la belciuge?” Superioritatea morală obţinută prin acestă expresie de cel lipsă şi, prin contaminare, de cel care îi reluase vorbele este anulată de instructor prin negarea înţelepciunii de împrumut cuprinsă în vorbele de duh: „Belciugele mă-sii! strigă Toderici…. Că d-aia ţara asta a rămas o ţară de mameluci, pentru că Inochentie al meu îi dă cu belciugele!” (Moromeţii).

Mai recent, primarul Oprescu, în bătălia acerbă pentru  (re)asfaltarea oraşului lui Bucur, a folosit aceeaşi expresie: „Nu vă jucaţi cu mine că eu înghit multe până la un punct. Nu mă trataţi în felul ăsta că nu m-aţi câştigat la belciuge şi nici nu m-aţi aşezat voi pe scaunul de primar general. Vă dau cuvântul meu de om, nu este o ameninţare, bag armata.” Fu doar o furtună într-un pahar cu apă, după cum bine vă amintiţi.

Încărcătura afectivă a acestei expresii este întărită de asocierea cu semnificaţiile altor construcţii cu acelaşi suport lexical: a-i pune (cuiva )belciugul în nas, înseamnă “a–l face dependent de voinţa sa”. În acest fel porcii sunt împiedicaţi să scormonescă pământul iar puterea taurilor este anihilată de inelul trecut prin nările sensibile.

Pe linie simbolică inel – verigă – belciug, o dependenţă de alt gen ,este simbolizată de a-şi pune verigile sau belciugele, “a se logodi, a se căsătorii” Etimologic verigă înseamnă chiar “lanţ, cătuşe”

În vremurile socialisto-muncitoreşti cu înclinări pronunţate spre comunism pe care le-am trăit, expresia care desemna căsătoria, pe aceeaşi linie de posesivitate şi lipsire de libertatea era: “ţi-ai pus şaiba pe deget”. Proletariatul  valoriza verigheta în termenii unui subansamblu ieftin, ca preţ de producţie, dar cu o valoare perfect cuantificabilă în acele vremuri industrializabile. Probabil că la sate firul răsucit de iarbă a simbolizat încă mult timp inelul de cununie.

Cât despre belciugul în nas, în anii pre-postdecembristi, era utilizată expresia: băga-ţi-aş sârmă în nas, care nu mai purta practic nimic din impulsul asupritor, rămânând doar o vorbă goală, acesta fiind probabil şi motivul pentru care a dispărut din uz. În actualitatea zilelor noastre, mulţi dintre tinerii ca-şi pun cercei în nas, nu mai au referinţa purcelului din coteţul bunicilor. Sunt copii născuţi şi crescuţi pe asfalt, deci perfect urbanizaţi.

* ochit  în “Dicţionar de expresii româneşti” – Stelian Dumistrăcel