A trage (la) aghioase = a cânta “pe nas”; a dormi adânc; a sforăi

Agios în limba română literară veche înseamă  sfânt (cuvânt împrumutat din greceşte: άγίος) Cuvântul este iniţial utilizat în cântările bisericeşti, pe care orice mirean le va percepe ca pe o cântare fonfăită, “pe nas”. De aici şi expresia “cânta pe nas, ca popa”. Apoi termenul a suferit o  extensie, laicizându-se “o cântare monotonă şi tărăgănată”.  Delavrancea o foloseşte în nuvela-i Sultănica : “de veselie, trase nişte aghioase, c-un glas târâit, de amuţi gălăgia şezătoarei”. Aceasta se întîmpla în 1885, în ediţia din 1905 autorul modifică textul : “de veselie, începu să cânte c-un glas prelung”. Ce se întâmplase?! Contemporanul său, Caragiale, tocmai publicase parodia Smărăndiţa în care îşi exprima “artistic” părerile maliţioase referitoare la stilul lui Delavrancea. Acum, cu sau fără ironiile lui Nenea Iancu, suna mult mai bine înainte.

De aici, aghioase face un pas înainte, modul său repetitiv de utilizare din cântecele bisericeşti conducând la similitudinea cu sforăitul, văzut ca o incantaţie originală. Cu acest înţeles îl folosesc atât Creangă cât şi Caragiale (….dormi, ce-ţi pasă! Tutun ai tras destul, acum te-ai pus să tragi la aghioase: trai, neneaco, cu banii babachii!”).

Era, în epocă, frecvent întâlnit în vorbirea curentă. Pe de o parte prin echivalenţa sa cu hagiu (pelerin la Locurile Sfinte) pe de altă parte prin altă derivare: Aghiuţă – denumire eufemistică a diavolului cu sensul de “Sfântuleţ”. Folosirea eufemismelor de acest tip pentru figura diavolului se explică prin două filiere. În culturile populare , diavolul este tot un personaj de origine divină – multe credinţe îl descriu ca pe un înger căzut – pe de altă parte era uzuală evitarea rostirii numelui necuratului, de aici şi eufemismele (Aghiuţă, Michiduţă, Tichiuţă) şi denumirea prin intermediul lucrurilor de care se teme (Uciga-l toaca, Bată-l crucea, Ucigă-l tămâia)

Prima analiză semantică şi stilistică a lui aghios a fost făcută de B.P. Haşdeu care nu vedea nici o legătură între acesta şi Aghiuţă pe care îl deriva dintr-un vechi cuvânt românesc neatestat, Ague cu sensul de “drac”, având  origine dacică.

De altfel Haşdeu a scos şi o revistă cu numele  Aghiuţa, subintitulată Foaie umoristică, satirică şi critică, apărută la Bucureşti, începând din 3 noiembrie 1863, săptămânal, duminica, în 8 pagini, iar de la nr. 23, din 27 aprilie 1864, până la nr. 28, din 21 mai 1864 în 4 pagini. Aghiuţă a fost scris în întregime de către B.P. Hasdeu, semnând şi cu multe pseudonime. Prin efortul istoricului literar I. Oprişan, în 2009 a apărut o nouă ediţie anastatică a acestei reviste la Editura Vestala. Mai multe informaţii aici

Acestea fiind zise eu vă doresc somn fără aghioase care, conform tagmei medicale, sunt simptome ale unor probleme de sănătate  şi motiv  întemeiat de discuţii cu partenerul de pat.

* ochit în “Dicţionar de expresii româneşti” – Stelian Dumistrăcel

Advertisements