Rusia anului 2028: o monarhie, un stat totalitar în care cocaina se găseşte la liber, cu obiceiuri şi credinţe feudale şi tehnologie avansată, care construieşte un zid care o despartă de restul lumii. Societatea acestei Rusii este descrisă pe toate palierele ei: familia, cerşetorii, poliţia secretă, muncitorii, deţinuţii, cu o diversitatea a mijloacelor literare şi o bogăţie a limbajului uimitoare.

Kremlinul este în tot şi-n toate: în visurile erotice ale ţarinei, loc de pelerinaj pentru popor şi de primire a darurilor de Crăciun, sculptat în zahăr şi pe care întreaga populaţie îl savurează, lingându-l şi sugându-l bucăţică cu bucăţică. Bucăţele din Kremlinul cel dulce le găsim utilizate în toate straturile sociale, uneori cu parcimonie, uneori cu nonşalanţă, mereu dorite, mereu prea puţine, mult mai puţin banale decât praful de cocaină.

Autorul se apleacă asupra fiecărui personaj cu o lupă care accentuează trăsăturile, descriind fapte şi gesturi cu meticulozitate şi feroce ironie, el experimentează, capitol după capitol, trece de la un stil literar la altul uşor, ca în joacă, dar cu maximă virtuozitate.

Rusia anului 2028: parţial cucerit de civilizaţia chineză, cu „maşini isteţe”, roboţi casnici, holograme şi îmbrăcăminte organică, în care soţul avea obligaţia să-şi bată soţia iar dacă inima-i simţitoare nu îl lasă să o facă trebuia să o ducă la călăi (angajaţi special în acest scop), cu o maşină de represiune bine pusă la punct şi cu o dizidenţă subiacentă, cu un ţar iubit şi urât în egală măsură, cu sfinţi-propovăduitori care lasă lumea cu gura căscată şi buzunarele goale, cu condamnaţi la muncă silnică. E o Rusie pe care o bănuim încă acolo, ascunsă de faldurile frumos drapate ale modernităţii şi democraţiei, fantastă şi brutală, credincioasă şi perversă, măiestru dezgolită privirilor noastre uluite. E o carte care se citeşte pe nerăsuflate, proaspătă şi, dacă nu ar evoca o lume atât de tristă, extrem de amuzantă.

Şi, poate că farmecul cărţi ar fi ajuns la noi diluat, având în vedere referinţele culturale bogate, dacă nu ar fi beneficiat de  traducerea Antoanetei Olteanu.

De citit „Ziua opricinicului” şi mai ales „Gheaţa”care înţeleg că este cireaşa de pe tortul scrierilor lui Sorokin.

Citită prin amabilitatea editurii Curtea Veche. A mai vorbit despre, Micawber

Advertisements