–un interviu cu Claudiu Komartin–

O întrebare

În preumblările mele internautice au descoperit oameni care frecventează cluburi de lectură, care merg la recenzii de carte, care scriu versuri şi proză, care sunt interesaţi de noua literatură. Ei nu se mai pot mulţumi cu admirarea de la distanţă a autorilor, doresc să-i cunoască, să-i asculte, să îi întrebe cum şi de ce scriu, să afle în mod nemijlocit cum funcţioneză mecanismul creaţiei, să poată spune cu glas tare ce părere au, să critice, să laude. Blogosfera este plină de anunţuri, invitaţii, comentarii. Toată publicitatea acestor întâlniri, extrem de neprotocolare de altfel, se face online.

Care sunt, deci, locurile în care autorii se întâlnesc cu cititorii lor, în Bucureştii anului de graţie 2010? De departe cea mai longevivă este seria de întîlniri numită Poeticile Cotidianului, desfăşurate săptămînal în Club Other Side. De acelaşi calibru dar cu un „sediu” mai elitist, USR, este Institutul Blecher, de asemenea săptămânal. Ringul de Vorbe, într-o formulă mai relaxată, competitiv-ludică, fără a avea un calendar fix, se desfăşoară în Old School Pub. Informaţiile privind aceste întâlniri sunt disponibile şi pe site-ul Fabricii de Literatură.

Recitiri este întîlnirea de la Absintherie Sixtină, tot săptămînală, a amatorilor, ei au la dispoziţie un site pe care îşi publică materialele, apoi le citesc în public, suportând comentariile critice ale audienţei. Dacă primele trei sunt organizate şi moderate de câte un scriitor (Răzvan Ţupa, Claudiu Komartin şi Andrei Ruse), Recitirile sunt arbitrate de un PR-ist şi un blogger (Sorin Tudor şi Dragoş Butuzea). Informale, desfăşurate într-o atmosferă de totală relaxare, sunt deschise publicului larg dar frecventate de cercuri relativ închise.

De domeniul trecutului sunt întâlnirile de la Muzeul Ţăranului Român, numite Povestitorii de la Şosea, precum şi BookTalks organizate, lunar, de cei de la bookblog. Recent s-a redeschis Cenaclul Euridice, sub numele nou de Marin Mincu, săptămânal la Biblioteca Metropolitană Bucureşti.

Un răspuns

În Sala Oglinzilor de la Uniunea Scriitorilor din România, printre draperii de catifea fanată şi oglinzi uriaşe în rame aurite, sub tavanul de lemn lucrat în casetoane, în umbra plopilor de dincolo de geam, inspirând aerul mirosind puternic a mucegai, stau de vorbă cu organizatorul Institutului Blecher, poetul Claudiu Komartin. Claudiu, autor a trei volume de versuri premiate, dintre care două se află la a doua ediţie, îmi zâmbeşte cu naturaleţea cu care a acceptat şi invitaţia mea, cam bruscă de altfel, având în vedere că nu ne cunoşteam, de a-mi acorda un scurt interviu. Despre ce anume?! Despre cenaclurile literare, cluburile de lectură din Bucureşti şi, mai precis, despre ceea ce ştie cel mai bine, cine este Blecher şi de ce are el Institut.

Î. Ne aflăm acasă la Institutul Blecher. Cum şi cînd s-a născut el şi de ce poartă acest nume?

R. Institutul Blecher a apărut în septembrie 2009, când s-au împlinit o sută de ani de la naşterea lui Max Blecher, scriitor exemplar al literaturii române, încă aproape anonim, fireşte (deşi, ca să fiu cinstit, există scriitori şi cititori de primă mână care vorbesc despre el ca despre un mare prozator, ceea ce mi se pare firesc). Pe Blecher nu l-au băgat în manuale, n-au vorbit niciodată despre cele trei romane ale lui – pe care eu unul le-aş da ca bibliografie obligatorie oricărui scriitor tânăr – cât au făcut-o despre cărţile imposibile ale “marilor” noştri prozatori din secolul XX, Sadoveanu sau Rebreanu, care vor deveni, de nu sunt deja, în mare măsură ilizibili. Blecher a murit la 28 de ani, după o viaţă chinuită, în care s-a dedicat exclusiv literaturii – scrisul l-a ţinut viu, aşa că, deşi a stat mult timp prin sanatorii, citindu-l, ai impresia că omul a murit în picioare. Ceea ce nu poţi spune decât despre autorii a căror viaţă se confundă cu literatura pe care au scris-o.

Î. În Bucureşti sunt doar câteva, puţine, întâlniri literare de tip club de lectură. Frecventezi vreunul?

R. Merg de cinci ani, adică de când există (am şi citit la cea de-a treia ediţie, în mai 2005) la Poeticile cotidianului, serie de întâlniri iniţiată de prietenul meu, Răzvan Ţupa, care a reuşit, iată, să ducă un proiect cultural atâţia ani, fără întreruperi prea mari şi având ca invitaţi cam toţi autorii care au ceva de spus în spaţiul public românesc. E grozav ce i-a ieşit lui Răzvan, mai ales într-o ţară în care-i atât de greu să faci ceva durabil.

Î. Aceste cenacluri/întîlniri literare, par a avea fiecare specificul său. Există vreo diferenţa între Institut şi celelalte manifestări similare?

R. Institutul e şi cenaclu (deşi eu mă feresc de cuvântul ăsta, mi se pare golit de sens şi de autoritate), şi club de lectură, şi atelier în care se discută aplicat, riguros, pe text, fără fasoane şi tămâieri de doi bani, şi mi-am propus de la bun început să aranjez lucrurile în aşa fel încât scriitorii foarte tineri, la început de drum, să se simtă motivaţi, dar şi relaxaţi (detest starea de tensiune şi de competiţie stupidă care a caracterizat multă vreme „acţiunea” publică a tinerilor care se afirmă în literatura română) – scena literară n-ar trebui să fie o cuşcă cu lei, ci un loc în care să creştem împreună, să ne descoperim motivaţiile şi puterea de a ajunge nişte oameni şi scriitori mai buni.â

Î. La fiecare ediţie ai ca invitaţi un poet şi un prozator, unii consacraţi, alţii nici măcar publicaţi. Cum alegi autorii pe care îi inviţi?

R. Sunt foarte atent la ce se publică şi pe internet, şi pe hârtie (reviste literare – deşi au mai rămas tare puţine care să nu cadă-n penibil –, cărţi care contează), la oameni care promit, şi pe care simt că experienţa lecturii la Blecher i-ar putea ajuta să crească, să ardă mai repede nişte etape necesare. Încerc să rămân just în alegerile pe care le fac, şi să potrivesc autori ale căror lecturi să fie cât mai puţin leneşe, cât mai puţin comode, să mişte ceva.

Î. Ce fel de lume vine la Institut, ce public are el? Pare a fi uncerc destul de restrâns, dat fiind interesul specific.

R. Lume diversă, de la oameni foarte tineri, studenţi, poeţi de 20 şi ceva de ani, dar şi câţiva scriitori copţi, care se simt foarte bine la Institut. Mai sunt inşi care vin o dată şi nu se mai întorc, alţii care vin o dată la două-trei ediţii, au venit şi arhitecţi, şi artişti vizuali, şi jurnalişti interesaţi de ce se mai întâmplă în literatură – şi cred că nimeni nu a plecat cu o impresie deplorabilă.

Î. Lectura materialelor selectate este urmată de comentarii venite din partea publicului. Cum ţi se par aceste intervenţii, ca nivel cultural, de receptare, de interes?

R. Ca peste tot, sunt de toate felurile – unele aplicate şi docte, altele bâlbâite şi foarte personale, uneori nivelul cultural e mai ridicat, alteori receptarea e împiedicată de lucruri imprevizibile, dar în general eu mă bucur că oamenii nu se agită prea mult, cred că şi eu mă pricep să orientez agresivitatea spre zone mai constructive, la Blecher e, de cele mai multe ori, o atmosferă cooperantă şi profesionistă faţă de text. Adică exact ce mi-am dorit. Şi când s-au mai contrazis, Mihai Duţescu, Sorin Despot, Felix Nicolau, Dumitru Bădiţa, Adi Diniş sau Miruna Vlada (ca să-i pomenesc doar pe câţiva) au făcut-o cu inteligenţă şi umor.

Î. Care crezi că este utilitatea acestui gen de întâlniri? Pentru autori, pentru cititori…..

R. Utilitatea e că unii cititori ajung să citească autori de care nu aveau habar, cunosc cazuri de autori care au devenit interesanţi pentru câteva zeci de oameni după lectura de la Blecher. Ceea ce înseamnă, de fapt, de două-trei ori mai mulţi cititori. Plus că mai sunt o sumedenie de oameni, din toată ţara, care nu pot veni săptămână de săptămână la Bucureşti, şi urmăresc pe blogul Institutului, care are foarte multe accesări (nu că ăsta ar fi neapărat un criteriu relevant). Apoi, mai este sensul menţionat deja – pot spune că după lecturile de la Institut, din toamna anului trecut, Sorin Despot şi Mihai Duţescu, doi dintre cei mai buni poeţi tineri, au câştigat concursurile de la USR şi CR şi vor fi publicaţi la următorul Bookfest la Editura Cartea Românească. Nu vreau să-i uit pe prozatorii care au citit la Blecher fragmente din cărţi admirabile: Radu Aldulescu, Marin Mălaicu-Hondrari, Octavian Soviany, Augustin Cupşa, Alexandru Potcoavă… Vă garantez că cine citeşte la Blecher şi e bine receptat, cine demonstrează că e un scriitor adevărat, decomplexat şi viu, nu va ajunge să-şi publice cărţile pe banii lui. Andrei Dósa, Aura Maru, Andrei Luca sau Aurelia Borzin au început să atragă atenţia asupra lor şi datorită Institutului şi sunt sigur că vor fi scriitori de prim-plan ai deceniului următor. Mulţi l-au descoperit la Blecher pe Ionel Ciupureanu, un poet craiovean extraordinar, pe care-l ştia doar o mână de oameni. Şi sunt doar câteva exemple.

Î. Crezi că Institutului i-ar prinde bine mai mult publicitate?

R. I-ar prinde, din păcate fac Insitutul Blecher de unul singur (cu sprijinul prietenilor mei Ana Toma şi Gabriel Daliş, dedicaţi total acestui proiect), cu un sprijin pur simbolic din partea Uniunii Scriitorilor – care e, totuşi, gazda noastră, la Sala Oglinzilor a Casei Monteoru de pe Calea Victoriei. Nu-i o vreme prielnică pentru astfel de iniţiative, sau poate că îmi lipsesc mie mijloacele de persuasiune. Am umblat mult şi m-am lovit de multă, de foarte multă ipocrizie. Toţi susţin din gură literatura tânără, dar e când vorba de un sprijin real, dau înapoi. Asta e ţara, poate că lucrurile se vor mai schimba şi pe aici, cu timpul.

Î. Ceva bani i-ar prinde bine? Cheltuielile aferente le suporţi tu?

R. Sigur că da. Nici nu e vorba de mulţi bani, dar ei se duc la noi (dacă vorbim de banii instituţiilor de stat) pe tot felul de falsuri sau de proiecte făcute pentru doar pentru a bifa încă o activitate literar-artistică prăfuită, a unor scriitori/artişti alcoolizaţi care urlă că nu sunt băgaţi în seamă, dar nu fac absolut nimic pentru asta. Cheltuielile le suport aproape integral (Uniunea Scriitorilor nu s-a ţinut nici de data aceasta de cuvânt, deşi le-am acceptat cu maximă disponibilitate propunerea de a duce Institutul în Casa Monteoru), ceea ce la un moment dat va deveni imposibil.

Î. Unde se va muta Institutul după retrocedarea cladirii USR?

R. Într-un loc unde ne va fi bine.

Advertisements