Miercuri, 12 mai, în Sala Oglinzilor de la USR s-a desfăşurat ediţia cu numărul 20 a Institutului Blecher. Invitaţi au fost Andrei Luca, un extrem de tânăr poet şi Constantin Abăluţă, poet şi prozator cu numeroase volume publicate la activ. Legate sobru, cu coperţi branduite în culorile şi logo-ul cenaclului, ne-am fost înmânate textele ce urmau a fi citite.

Claudiu Komartin, organizatorul şi moderatorul cenaclului, şi-a prezentat invitaţii celor aproximativ 20 de persoane prezente. Apoi, în ambianţa de o eleganţă fanată, în mirosul persistent de mucegai, printre catifelele prăfuite şi în atenţia deplină a audienţei autorii şi-au citit selecţiunile. După o scurtă pauză, Claudiu, un bun cunoscător al psihologiei audienţei a desemnat, autoritar, prima persoană care să comenteze. Odată spartă gheaţa, alte persoane au luat cuvîntul, cu aprecieri în general pozitive, în special pentru poezie.

Poemul lui Andrei Luca, pentru că versurile citite sunt episoade ale unui lung poem, a fost apreciat pentru înalta sa tehnică constructivă. Această riguroasă asamblare a sa, pare a fi şi singurul său punct slab, sau posibil restrictiv. Mie, personal, poezia sa îmi pare atât de minuţios articulată încît frizează, subtil, artificialul. Autorul reuşeste, constant, să facă un pas înapoi şi să se privească dinafară, cu luciditate, necruţător. Această dedublare de roluri, acestă detaşare periodică de el însuşi, privirea alternativă a întîmplărilor atât din perspectivă participativă cât şi din perspectivă analitică, creează o tensiune internă poeziei. Pare că o fisură străbate tot poemul, menţinere sa închisă este un efort constant care se simte. Acest autocontrol, foarte bine pus în evidenţă şi de minimalismul exprimării, are ca efect o aparentă desensibilizare. Sentimentele, emoţiile, sunt dresate, stilizate, ironizate chiar.

Este o poezie de bună calitate, cu extrem de puţine scăpări. Sunt de acord cu restul criticilor care simţeau nevoia unei deflagraţii, unei zguduituri. Controlată, este caracterizarea mea pentru poezia lui Andrei.

Domnul Abăluţă are în lucru un proiect dificil. Şi-a propus să facă o descriere a Bucureştilor, prin prezentarea străzilor sale şi a întâmplărilor, imaginare, petrecute acolo. Rezultatul va fi o colecţie de ilustrate ale străzilor oraşului, unele vizibile prin locatarii săi, altele prin aspectele lor perceptibile la nivelul simţurilor, precum mirosurile.

Ni s-au citit 4 povestiri, toate cu personaje umane. Privirea pe care domnul Abăluţă o aruncă asupra acestora este una înţelegătoare şi detaşată. Destine şi întâmplări sunt aduse în faţa noastră, privite cu ironie şi curiozitate, ca o peliculă în sepia derulată uşor pe repede înainte. Povestirile sunt deconcertante, pe ici pe colo neverosimile, cu tente de roman poliţist. Intrigile, banale, dar încurcate ca viaţa însăşi, propun cititorului o lume cunoscută şi nu prea, cu personaje pitoreşti dar incomode. E o lume urbană în care se simte încă parfumul mahalalei.

Criticii au fost destul de neîncrezători în posibilitatea domnului Abăluţă de a-şi duce la capăt proiectul menţinând un nivel constant de calitate de-a lungul celor câteva sute de minipovestiri. Neîncrederi alimentate de diferenţa clară de substanţă şi efort creator între cele 4 exemple prezentate. Mie, una, mi-ar fi plăcut să aud şi o descriere stradală nepopulată uman.

Atmosfera a fot relaxată şi plăcută, intelectuală şi degajată. Autorii au fost emoţionaţi, în special Andrei, ceea ce mi se pare firesc. Claudiu a moderat cu umor şi autoritate. Aştept ediţia următoare.

Advertisements