Comunicarea presupune emiţător, receptor, canal, mesaj, context şi feedback. Asta pe scurt. În comunicarea verbală umană productiv este dialogul. Dialogul care permite schimburi de idei, de opţiuni, primirea rapidă a feedback-ului să deci reglarea permanentă a comunicării. Ruda mai săracă este a sa este monologul. În contextul nivelului scăzut de socializare şi empatie a societăţii umană actuale, dialogul pierde rapid locul întâi, în favoarea monologului.

În familie discuţiile între părinţi şi copii, precum şi cele în cuplu tind să se transforme în monologuri. Adică dacă fiul/fiica căruia încercaţi să-i împărtăşiţi din experinţa de viaţă, spune: „da mamă, sigur mamă” nu înseamnă că a auzit vreo iotă din cele cu care v-aţi răcit gura.
Similar, dacă domnul răspunde la întrebările voastre cu: „da draga mea; sigur că da; aşa facem; chiar mâine iubito!” nu înseamnă că mintea lui a părăsit emisiunea/meciul/ziarul. Evoluţia le-a creat masculilor de Homo Sapiens deprinderea de a sesiza pauzele din conversaţie si capacitatea de introducere a „textelor” fără participare intelectuală. Singurele subiecte care ar putea să îl scoată din aceast mod adaptativ sunt „vine mama pe la noi” şi „am nevoie de bani”.
Pe de altă parte, doamnele sunt capabile să monopolizeze discuţia extrem de repede iar în cazul în care sunt ignorate sau contrazise, ridică tonul, frecvenţa de rostire a cuvintelor se apropie de capacitatea de tragere a unei mitraliere, totul asezonat cu: „nu mă asculţi niciodată; nu te interesează ce simt/vreau/gândesc eu!” Nu vreau să aduc în discuţie variata mai brutală în care doamna o încasează pentru locvacitatea sa.
Apoi, în orice casă există, măcar, un televizor, care monologhează la perfecţie. Şi, după încercările ratate de dialog descrise mai sus, lumea se complace în a se întoarce la monologul TV-ului.

La serviciu stăm ceva mai bine. Discuţiile între colegi mai păstrează ceva din complexitatea dialogului în scurtele reprize „vreau/am nevoie – ce, când, cum”. Altfel fiecare este interesat să vorbească despre el, uneori conlocutorii sunt atât de absorbiţi încât nici nu realizează că poartă un monolog intercalat cu al celuilalt.

Evident că dialogurile între dame gen: „ce rochie mişto ai fată!; eu nu-mi cumpăr pantofi decât de la X; mă duce în Austria, dragă” nu-s decât îngâmfări şi autoflatări.
Afirmaţiile masculine gen: „mamă, ai văzut-o pe bunăciunea aia?!; ce tâţe are panarama!; băi, am dat două numere aseară” sunt doar o reafirmare a virilităţii. Şi oricum, să spui nu te costă nimic. Colegii nu vor lua de bună laudele tale dar dacă nu le faci rişti să fi tratat ca fiind pe invers.

Şedinţele cu tot personalul sunt clasice monologuri ale managerului. Toate lumea ascultă, aparent preocupată de soarta companiei, timp în care admiră picioarele colegei, se gândesc la întânirea de diseară, la berea rece din frigiderul de acasă, la programarea la coafor, la bani, la weekend, etc. De aceea la întrebarea de final: “vrea cine să adauge/întrebe/propună ceva?” se lasă o linişte profundă, cu toţii sunt uşor încruntaţi, adică chiar se gândesc ce să spună. Noroc că managerul nu are nici el timp şi chef de prelungiri, aşa că declară întâlnirea închisă.

Şedinţele tete-a-tete cu şeful sunt de două feluri.
Când eşti chemat să ţi se frece ridichea iar umilele tale intervenţii „aveţi dreptatea, n-o să se mai întâmple; data viitoare voi fi mai atent” nu-s decât recunoaşterea faptului că eşti fericit să mai lucrezi şi mâine.
Altă variantă este când soliciţi tu şefului o întâlnire, de obicei cu doleanţe de tipul „merit şi eu o mărire de salariu”. Dialogul există, este scurt şi la obiect: „cât vrei?, de ce crezi că-i meriţi?, e criză, pot să-ţi dau doar atât”. Singurul moment în care te poţi desfăşura este cel în care îţi explici pe larg calităţile. Privirea neimpresionată a conlocutorului îţi vor tăia, mai devreme sau mai târziu, elanul iar dialogul ce va încheia cu mulţumiri din partea ta.

Mai există şi monologul interior care, treptat, începe să fie verbalizat, cu toţii vorbim uneori singuri şi din ce în ce mai multă lume vorbeşte singură pe stradă.

Şi luaţi aminte, nici nu am pomenit despre sintagme grele precum Dialogul Social, Dialogul cu Alegătorii/Cetăţenii, etc.

Concluzia este că ne înţelegem perfect unii cu/pe ceilalţi, dialogul nu mai este necesar. Evident că persoanele de faţă se exclud.

Advertisements