Misterele fluviului – Dennis Lehane

Din seria ecranizări celebre, Mystic River, după titlul ei original, este o carte despre crime. Unele comise cu premeditare, altele sub imperiul momentului şi al demonilor care bântuie chiar şi fiinţele foarte tinere.

Uciderea unei tinere de 19 ani, după ce fusese hăituită şi bătută cu sălbaticie, concomitent cu altă crimă la fel de brutală dar descoperită prea târziu, reprezintă detonatorul împlinirii unor destine umane.

Trei bărbaţi, care au fost în copilărie prieteni, se întâlnesc în viesparul creeat de aceste tragedii. Poliţistul (Sean) – părăsit de nevasta infidelă, Gangsterul(Jimmy) – devenit om aşezat după moartea primei soţii şi Ratatul (Dave)– molestat în copilărie.

Dave ucide un om, consecinţă a luptei neîncetate pe care o poartă cu sine şi cu tentaţia sădită în el de torţionarii săi. Crima coincide cu uciderea fetei. Vina îi accentuază neliniştile latente iar demonii care îl posedă ies la iveală speriind-o pe soţia sa. Ea alege să-i povestească lui Jimmy suspiciunile ei. Dave e un ţap ispăşitor, dar moartea lui nu este cathartică decât pentru el însuşi.

Adevăraţii ucigaşi se dovedesc a fi doi puştani, care doriseră să o sperie dar au ucis-o pentru că, rănită fiind, a fugit. Motivaţia gestului lor este atît de lipsită de sens, încât după toată hăituiala emoţională a cărţii, deznodămîntul pică ca o glumă proastă. El nu reuşeşte să detensioneze, atmosfera, sentimentul cu care rămâi este unul de zădărnicie.

Cartea este puternic psihologică, ni se povestesc în amănunt trăirile protagoniştilor. Nu justificativ şi explicativ. Viaţa nu e oplimbare de plăcere, trecerea prin ea uzează. Viaţa le-a oferit însă familii iubitoare iar ei le iubesc cu doar jumătate de fiinţă, nehotărâţi şi preocupaţi, parcă descumpăniţi şi permanent în defensivă. Echilibrul este ceea caută cu înfrigurare cu toţii. Echilibrul între viaţa şi moarte, iubire şi ură, datorie şi onoare, umilinţă şi respect.

Cartea m-a făcut curioasă în privinţa filmului, câştigător a două Oscaruri. Oare cât de mult a reuşit pelicula să redea din zbaterea psihicăa eroilor ei?

Julie & Julia

O tânără cu un job deprimant de funcţionar public, nine-to-five, în încercarea de a-şi condimenta puţin viaţa demarează un proiect, un blog pe care să-şi povestească aventurile de gospodină. Ca o provocare decide să găteascătoate cele 500 şi ceva de reţete din cartea „Mastering the Art of French Cooking” a Juliei Child – deadline un an.

Sigur, filmul e simpatic. Merită văzut, poate, pentru jocul actoricesc al lui Meryl Streep. Altfel e extrem de soft, extrem de comercial la modul Hollywood-ian. Observ că americanii sunt obsedaţi de personajul de tip hero. De la durul care masacra cu mâna goală o armată întreagă până la Julia care are, doar câteva, eşecuri în gătelile ei, dar se ţine, cu dârzenie şi ceva lacrimi, pe poziţii, diferenţa e doar de nivel şi abordare. Primul luptă pentru a salva planeta/familia/onoarea,celălalt luptă pentru a ieşi din rutina zilnică şi a-şi dovedi că poate duce un proiect până la capăt. Ambele lupte se sfârşesc cu bine, în glorie şi împlinire. Happy-end-ul nu putea să lipsească şi nici emulaţia reverenţioasă pentru figura mentorului – Julia Child.

Înţeleg că este o ecranizare. Nu am nici un fel de curiozităţi faţă de carte.
Advertisements