Ştie toată lumea, Herta Muller – şvabă ca etnie, româncă ca origine, trăind în Germania de ani buni – a primit premiul Nobel pentru literatură.
Toate blogurile de literatură, cel puţin cele pe care le urmăresc, au dat vestea. Constat că lumea nu a prea citit nimic scris de doamna Muller. Categorie din care fac parte şi eu, o spun cu regret. Motivul principal care m-a ţinut departe de cărţile dânsei, este fobia pe care am căpătat-o de câţiva ani la „cum era în comunism” ca subiect literar şi artistic.

Subiectul se dovedeşte a fi fecund. Ultimii ani au produs o abundenţă de creaţii literare şi cinematografice cu acestă temă. Cărţile, romane sau eseuri, au fost bine primite de critică, filmele au fost premiate pe la festivaluri de profil. Lumea pare să simtă o plăcere deosebită în discuţiile având ca temă glorioşii ani de socialism (spre comunism ne îndreptam însă cu toţii). De la subiecte dureroase, ca cel dezbătut în „Patru, trei, doi”, la nostalgii de genul „ce era bun/bine în comunism”, viaţa românilor de dinainte de ’89 este prezentată ca într-o dioramă de muzeu.
Chiar, nu s-a gândit nimeni la dioramă? Una în care să fie prezentat un apartament de bloc, iarna, cu personaje înfofolite, cu lumânările la îndemână, cu televizorul stins, pentru că programul nu a început încă, cu bucătăria cu sforile pline cu rufe puse la uscat şi cu oala cu ciorbă de fasole, fără carne, care fierbe molcom.

Însă înţeleg curiozitatea tinerei generaţii.Vor să afle câte ceva despre lumea, mult pomenită, în care părinţii şi bunicii lor au trăit. Părinţi şi bunici care, probabil, nu sunt foarte încântaţi să rememoreze acele vremuri. Iar când o fac, nu sunt nici suficienţi de talentaţi naratori nici amuzanţi nu sunt, aşa că tinerii sunt dezamăgiţi. Ei simt că le scapă ceva. „Ce atâta tevatură şi cu comunismul ăsta?!” Şi atunci se duc la film, sau/şi citesc o carte despre, apoi se întorc la vieţile lor suficient de întortocheate şi ele. Iar impresiile cu care rămân sunt difuze. Pentru că li se spune că se trăia greu, în frig şi foame dar şi că toată lumea avea casă şi mergea 12 zile pe an la mare. Poveştile de groază care care le aud, pe ici pe colo, le ascultă increduli şi parcă le vezi gândurile „să fim serioşi, doar în filme se întâmplă aşa ceva” Şi uneori, privind imagini de arhivă la TV, cu străzi cenuşii şi oameni cenuşii, şi cozi nesfârşite în faţa vitrinelor goale, imaginile ne par extrem de îndepărtate în timp, chiar şi nouă celor care am trecut pe acele străzi şi am stat la acele cozi.
Au aerul filmelor alb-negru ale lui Charlie Chaplin. Numai că în ele nu se întâmplă nimic amuzant.

O spun din nou, le înţeleg perfect curiozitatea. Am citit, la rându-mi, cu interes, despre holocaust şi lagăre de concentrare. Din păcate nu te poţi transpune în pielea personajelor. Foamea şi frigul şi teama le înţelegi doar când le simţi pe propria piele. Din acele lecturi am rămas cu o impresie de greaţă profundă, de rău fizic, neînţelegând cum nişte oameni pot face astfel de lucruri altor oameni. Iar după holocaust a venit comunismul. Şi alţi oameni au ales să facă acelaşi fel de lucruri unor alţi oameni.

Aşa că, eu nu citesc cărţi şi nici nu văd filme care vorbesc, povestesc, despre cum a fost în socialismul tinzând spre comunism. Din acest motiv am evitat să citesc cărţile doamnei Muller. Nobelul primit ar trebui să mă determine să o fac. Şi voi încerca, pentru că este o recomandare care merită urmată.

Şi astfel, mă întorc la începutul acestui post, unde spuneam că pe bloguri lumea vorbeşte despre premiată. Pe unul dintre ele, al lui zum-cititor-viteaz, am găsi link-uri către două articole despre Nobel, unul în New York Times, şi unul în Spiegel.

Diferenţă imensă de atitudine.
Americanii, consemnează sec atribuirea premiului, cu polemicile de rigoare ridicate în jurul lui. Discuţiile se învârt în jurul etichetei de „Eurocentrică” aplicată deciziilor comitetului pentru literatură din ultimii ani, cu explicaţiile date de către Horace Engdah, secretar permanent al Academiei Suedeze şi cu admiterea faptului că premiul are ca scop să îi facă pe autori faimoşi nu să le confirme celebritatea deja dobândită.
Der Spiegel, în schimb, publică un articol puternic despre autoare, , despre mesajul cărţilor ei, despre mereu reînnoita amintire, cu fiecare nouă carte, a crimelor, torturii, dezumanizării. Herta Muller a rămas, în ciuda exilului, fidelă suferinţei sale, se arată. În lumina Nobelului primit, autoarea articolului, consideră stânjenitor faptul că Academia Germană de Literatură nu i-a decernat, încă, premiul Georg Büchner doamnei Muller.

Advertisements