Intermitenţele morţii – Jose Saramago

Omenirea a visat de când se ştie la obţinerea nemuririi. A visat să schimbe regula crudă care spune că naşterea/ivirea/creaţia este urmată, mai devreme sau mai târziu, de moarte/dispariţie/distrugere. Religiile au întreţinut cu grijă această imensă dorinţă, promiţând adepţilor renaşterea (sufletească şi trupească), reîncarnarea (o renaştere în alt trup), supravieţuirea sufletului (ca fiind mai presus de lutul de care a fost legat).
Nu toţi reuşeau (aparent, locurile în Paradis sunt limitate) dar cei care treceau testele aveau să se bucure de o nouă viaţă (în altă lume/în alt trup) sau de beatitudinea eternă (în Paradis durerile, grijile, vârsta sunt abolite).

Ştiinţa a luat apoi locul religiei şi a început şi ea să vândă vise de nemurire, sau măcar de prelungire pe termen lung a vieţii umane. Pentru a împiedica bolile să răpescă dintre noi pe cei dragi, ne-am gândit la criogenie – o suspendare, aproape completă, a funcţiilor trupului până la descoperirea remediului salvator. Ne-am mai gândit să creeăm/construim organe de schimb şi să reducem pe cât posibil procesele oxidative, responsabile de îmbătrânire.

Literatura ne aduce în atenţie poveşti ca cea a lui Dorian Grey. Cinematograful ne-a dat filme ca Nemuritorul – unde trupurile fericiţilor atinşi de nemurire rămâneau etern (sau până li se lua capul de către un confrate în ale nemuririi) la vârsta la care li se întâmplase marele eveniment.

Indiferent ce soluţie am inventat/gândit/cercetat, cu toţii ne gândim la o prelungire activă şi confortabilă a vieţii.

Jose Saramango a imaginat în schimb alta, ca rezultat a deciziei Morţii (cu m mic, de fapt) de a se retrage puţin. Aşa că, în acea ţară, moartea naţională a plecat în concediu şi oamenii au început să nu mai moară. Din păcate, procesele de îmbătrânire, îmbolnăvire, decrepitudine continuau, fără ca moartea să vină şi să pună sfârşit mizeriei. Cu o uriaşă atenţie pentru detaliu, Saramango studiază fiecare faţetă a acestui scenariu şi ne prezintă reacţia cetăţii: a guvernului, a regelui, a bisericii, a conducerii spitalelor şi azilurilor, a pompelor funebre şi a cetăţenilor. Nararea evenimentelor, de o ironie muşcătoare, îşi schimbă tonul precum o hologramă culorile. Această criză este doar o parabolă. Dar cât de bine sunt punctate slăbiciunile, egoismele, interesele, şi cât de minuţios sunt demontate mecanismele politice!

Apoi, moartea revine. Revine cu surle şi trâmbiţe, îşi face cunoscută reîntoarcerea printr-o scrisoare violet, culoare ce avea să devină o emblema a sa. Şi pentru ca oamenii să-şi poată pune în ordine lumeştile probleme înainte de marea trecere, moartea decide ca fiecare să primească o avertizare/invitaţie/decizie cu 10 zile înainte de data fatală.
În acestă etapă Moartea, antropomorfizată, are un domiciliu/birou, are task-uri (de scris scrisorile violet) are o metodologie şi proceduri scrise pe care le urmează cu religiozitate. Rutinier, ea îşi vede de treabă, zilnic, cu metodă şi pedanterie.

Iar pentru un muritor care nu primeşte scrisoare, aceasta revenind iar şi iar expeditoarei, moartea va deveni femeie. Va îmbrăca veşmânt de carne şi se va duce să investigheze cazul. Jocul morţii în aflarea răspunsului la întrebarea: cum şi de ce acel muritor reuşeşte să se sustrage hotărârii sale, este bulversant. Nu ştim nici o clipă dacă deciziile pe care le ia, şi care sunt contrare propriilor declaraţii, fac parte din rolul pe care a ales să-l joace sau sunt consecinţa unor emoţii pe care nu credea că ar fi posibil să le simtă vreodată.

Finalul, neaşteptat, ne lasă cu sentimentul că a exista ca fiinţă umană este un lucru profund dezirabil. Pentru că a iubi e specific uman, iar dacă şi moartea se poate îndrăgosti…..

* Este prima carte a lui Saramango pe care o citesc şi îi mulţumesc Crinei pentru aceasta.

Advertisements