Pisica domestică – Felix Silvestri Catus – pe numele ei taxonomic, se încurcă printre picioarele noastre de milenii.

Egiptenii o venerau, zeiţa Batet era reprezentată cu cap de pisică, preţuind-o pentru râvna cu care vâna rozătoarele într-un Egipt agricol, unul dintre grânarele lumii antice. Navigatorii din toate timpurile s-au bucurat de prezenta lor la bordul vaselor infestate de şobolani. Odată cu Evul Mediu pisica devine un animal asociat vrăjitoarelor fiind urmărit, prins, torturat, sacrificat. De aici şi superstiţiile care eu supravieţuit până în prezent. Vezi ghinionul adus de pisica neagră care-ţi taie calea, cu remediul de rigoare – fă trei paşi înapoi – ca şi zicala „Ceasul rău, pisica neagră”.

Cultura occidentală este amuzată şi fascinată de pisici. Felinele sunt personaje de desene animate:Tom – motanul cam tâmpiţel pe care şoricelul Jerry îl înnoadă şi-l deznoadă, Jeaune Tom, Mewsette, Meowrice, Robespierre – personajele unui musical animat francez, Pisicile aristocrate şi nu în ultimul rând Garfield – obezul motan portocaliu.
În cinematografie găsim o Catwoman, dar şi pe Motanul Dănilă. Pentru ele s-au scris versuri: Thomas Stearns Eliot le-a închinat un volum întreg iar Ana Blandiana l-a făcut celebru pe Arpagic. Însăşi limbajul le-a preluat numele în tot felul de expresii: podiumul pe care defilează manechinele se numeşte „catwalk”, o păruială între gagici este o „cat fight” iar americancele au o „pussy” acolo unde româncele au doar o păsărică.

Devenită animal de companie, este înconjurată de dragostea necondiţionată a stăpânilor, hrănită şi îngrijită, purtată pe la concursuri de frumuseţe, împerecheată selectiv etc. Trăieşte însă fericită şi în libertate şi semisălbăticie, apropiinde-se de om după toane, capricii şi nevoi. În perioadele de rut motanii umplu noapte cu miorlăiturile lor, încercând să determine – înaintea confruntării finale – cine este voinicul care se va bucura de graţiile doamnei.
Poate fi extrem de rea, poate fi foarte răzbunătoare şi parşivă, dar poate fi şi ghemul de blană moale şi fârrrrrâitoare care ne solicită toată atenţia şi care ni se lipeşte de suflet.

Ca orice prădător este activă noaptea, ziua fiind dedicată odihnei, băilor de soare şi igienei personale. Instictul de vânător nu i-a fost anihilat de anii de domesticire, vânează cu plăcere păsărele, insecte, broscuţe şi şoricei pe care le aduc mândre stăpînilor, în semn de respect. Stăpânii oripilaţi încep să se agite la vederea goangelor sau a păsărelelor fără cap (delicatesă cu care pisică s-a delectat deja) spre totala surpriză a animalului care aştepta laude pentru priceperea şi hărnicia de care a dat dovadă.
Se acomodează uşor traiului trândav de interior dar este perfect mulţumită dacă poate colinda după pofte cartierul.
Sunt sclifosite la mâncare, am auzit/citit despre persoane care străbat tot oraşul ca să cumpere hrana favorită mofturoasei de acasa. Adoră peştele, carnea crudă – de preferinţă de vită -, smântâna şi brânzeturile nesărate. Ştiu cel puţin o pisică care se înnebunea după măsline. Măsline pe care le obosea bine înainte, alergându-le pe sub toate mobilele. Am aflat că ar conţine ceva substanţe euforizante pentru tagma pisicească.

Nu am avut niciodată pisică, deşi în copilărie am solicitat părinţilor permisiune să creştem una. În mai multe rânduri câte o mâţă m-a însoţit până acasă pentru ceva de mâncare şi o inspecţie scurtă, unele s-au mai întors şi a doua – treia oară. În cazul pisicilor noţiunea de proprietar de diluează cumva, sunt prea individualiste, prea detaşate şi interesate pentru a accepta, similar câinilor, dominaţia umană.
Nu am avut pisică acasă, dar am avut la serviciu. Într-un an a apărut un motan bătrân care a stat la noi toată iarna. Extrem de curat, ieşea afară pentru nevoile personale şi se întorcea la cădurică. Anul următor am avut o pisică care a făcut şi pui. Doi, din care unul a murit curând iar al doilea a fost ucis de o colegă, femeie de 30 de ani şi minte de 3 care a găsit de cuviinţă să spele bietul pisoi în plină iarnă, cu apă rece. Când am întrebat-o şocată cum a putut să facă aşa ceva mi-a răspuns „Era murdar, Cătălina!” M-am abţinut cu greu să nu o pleznesc pentru idioţenie nonşalantă cu care a luat viaţa unui sufleţel nevinovat. Tremur de furie şi azi când mă gîndesc la acea întâmplare.
Şi motanul şi pisica de care vă povestesc erau tolerate de cele 10 persoane care lucram acolo în 3 schimburi. Primeau mâncare, adusă pentru ele sau parte a pachetelor individuale, pe care o mâncau tihnit, cum doar piscile ştiu mânca. Aveau un culcuş, cât mai aproape de calorifer, dar mai toţi colegii mei le permiteau să se suie pe bancă. Acolo se aflau „pufoaicele” – haine vătuite în dotarea personalului pentru sezonul rece. Pisica/motanul păşea graţioasă şi se făcea covrig pe o bucată de pufoică neocupată. De fiecare dată când te ridicai pisica se întindea puţin, când reveneai te aşezai alătură ca să nu o deranjezi. După câteva manevre de acest fel, constatai că îţi rămâne 1/4 de pufoaică în timp ce pisica ocupă, tolănită, restul. Erau foarte bine educate, pricepuse-ră că nu au voie să se suie pe masă şi aşteptau cuminţi bucăţica care sosea negreşit. Prezenţa lor reuşea să încălzească atmofera ridigă a locului de muncă.

Cunoscuţi de ai mei au avut sau au pisici şi nu mă plictisesc niciodată să le aflu poveştile.
Sunt drăgăstoase şi sucite, adevăraţi clovni când sunt mici şi nişte puturoase imense cînd îmbătrânesc, dornice să doarmă unde şi când au chef, în nici un caz în culcuşul pe care cu dragoste l-aţi cumpărat pentru ele, ne tolerează doar şi ne fac să simţim asta. În ciuda nestatorniciei şi temperamentului lor le iubim şi le admirăm de milenii.

Advertisements