La un moment dat, pe bookpub, lumea a fost invitată să nominalizeze cele mai interesante incipituri din cărţile citite. În acel moment nu mi-am amintit decât de „My name is Ahab”. Deschizând  Nebunii în Brooklyn citesc „Căutam un loc liniştit ca să mor” şi îmi amintesc de provocarea mai sus amintită. O primă frază interesantă va momi mai lesne cititorul spre lectură.

Începutul Nebuniilor (pentru că este vorba de mai multe nebunii şi nu de mai mulţi nebuni aşa cum titlul te poate păcăli) m-a făcut să cred că povestea va urma un cerc complet şi se va închide cu moartea naratorului. Începutul nu m-a pregătit, deci, pentru ce a urmat.
Naratorul, Nathan, un tip de 50 de ani, cu un cancer pulmonar în remisie, proaspăt divorţat, singur, se mută în cartierul copilăriei – Brooklyn. Naraţiunea demarează încet apoi Nathan îşi reîntâlneşte nepotul favorit, Tom şi, deodată, te trezeşti într-un carusel de evenimente.

Personaje sunt aruncate pe rând în scenă. Ele au secrete şi poveşti de viaţă, îşi doresc şi acţionează spre schimbarea propriilor destine. Nathan se transformă din „omul la capătul vieţii” în „omul care poate şi trebuie să se implice în vieţile celorlalţi”. Ritmul devine din ce în ce mai alert, după jumătatea cărţii aproape cinematografic, nararea din ce în ce mai vioaie şi mai succcintă.

Personaj complex, cunoscător de oameni, având ca principiu moral bunul simţ, trăind în prezent fără false iluzii, Nathan este opusul lui Tom, idealistul dezamăgit de lume, îndrăgostit de o femeie pe care o cunoaştea doar din vedere, căutând, şi negăsind, lumea interioară în care să se retragă. Nancy, artista frumoasă ca un înger şi banală ca orice gospodină este opusul Aurorei, dezechilibrată, dependentă de droguri, vedetă de filme XXX şi nevastă nefericită de sectant. Imensă ironie – a autorului – cele două se (re)găsesc una în cealaltă.

Evenimentele îi vor conduce pe, aproape, toţi spre găsirea unui/acelui echilibru. Decesul unui  personaj ajută şi el la aşezarea lucrurilor. Atunci când crezi ca povestea a ajuns la sfârşit, urmând concluziile, eşti luat pe sus şi zvârlit în alte complicaţii. Cartea are, totuşi, un final (nu cel pe care îl suspectam la începutul lecturii, deşi autorul a cochetat cu ideea) final care lasă loc, ca în orice roman bun, de mai mult. Povestea, ca şi viaţa însăşi, trebuie să continue.

O impresie deosebit de bună mi-a lăsat traducerea, cu câteva (doar câteva) scăpări de-a dreptul copilăreşti. Ar fi interesant de citit originalul, pentru că nu ştiu dacă acea schimbare în tonul povestirii, despre care aminteam, este al autorului sau al traducătoarei.

Lectura m-a târât pur şi simplu după ea, cu ea, lăsându-mă fără suflare (deşi nu este un roman de aventuri) şi cu dorinţa de mai citi cărţi scrise de domnul Auster.
Advertisements