Nu îi citesc pe japonezi. De când am cumpărat şi încercat Musashi, din care nu cred că am citit nici măcar primul volum, am mai citit o colecţie de povestiri (un nume necunoscut) şi o cărţulie de la Cotidianul. Şi Musashi şi povestirile abordau subiecte din perioada shogunatului, eroice, dragi spiritului japonez. Recent, un coleg căruia îi mărturiseam că nu am putut să citesc Mushashi, mi-a spus uimit “acele descrieri de peisaje…” Nu mi le amintesc, clar nu m-au impresionat. Şi pe urmă nu acesta este subiectul cărţii. Omul Musashi a fost un erou naţional, un spadasin desăvârşit, cartea ne prezintă viaţa lui, devenirea, procesul. Pe mine m-a pierdut. Cultura mea de tip occidental nu mă ajută să înţeleg cum rutina unei vieţi de semivagabondaj duce la desăvârşirea spirituală fără de care omul nu poate deveni tot una cu sabia sa.

La mulţi ani de la încercare (scriind aceste rânduri mi-am dorit să mai fac o tentativă) mă gândesc care să fie cauza, şi văd doar două variante: cartea se adresează celor de acelaşi spirit deci posedă un cifru pe care eu nu îl ştiu sau, pur şi simplu, nu sunt eu în stare să gust capodopera…
Dar, am avut şansa să primesc în dar “Pădurea norvegiana” a lui Murakami. Murakami este clar un japonez, se simte în acordurile lungi pe tema nobleţii şi a onoarei. Dar scrie occidental, mesajul ne este accesibil, înţelegem conexiunile. Cartea este una a căutărilor de sine şi a negăsirilor. A negăsirilor sfârşite în moarte, în sinucidere. Este o lume adolescentină şi totuşi îngrozitor de matură, înclinată spre autoanaliză şi autocenzură.

O lume în care sexualitatea, căutată, manifestă, nu aduce nimănui împlinire, de la puştioaica de 13 ani mitomană şi lesbiană la doamna violată care o ia razna pentru că i-a plăcut prea mult ce i s-a întâmplat, de la studentul eminent care are un program bine pus la punct de sex cu necunoscute la studenta căreia îi plac filmele sado-maso, culminând cu abstinenţele justificare “din onoare”. Personajele nu se întîlnesc niciodată, ele se lovesc accidental pentru ca să se separe imediat, similar bilelor de billiard. Lumea se prăbuşeşte pe rând pentru (aproape) fiecare dintre personaje, urmează căutarea nesfârşită a echilibrului pierdut. E o carte în care uiţi câţi ani au personajele, probabil din pricina independenţei incredibile la vârste aşa de fragede, atunci te enervezi, apoi îţi aminteşti cât sunt de tineri şi-ţi aminteşti şi propriile căutări. Cartea mi-a plăcut mult, poate şi pentru că reuşeşte să te lase cu un sentiment pozitiv, cumva. Chiar dacă “moartea nu se află la polul opus vieţii ci face parte din viaţă”

Advertisements