……….poveşti din sesiunea de admitere

Aşa după cum bine se ştie, trecerea anilor aduce cu sine fleşcăirile fizice de rigoare şi ceva alterări ale simţului raţiunii. În cazul meu aceste alterări s-au tradus prin decizia de a da la facultate. Hotarâtă să fac, finally, ceva care sa-mi şi placă am avut de ales între Psihologie, Sociologie şi Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării. Păstrasem o urmă de raţiune care îmi spunea că specialiştii în comunicare îşi pot găsi mai repede un job ok şi cum îmi intrase în cap că am şi ceva imaginaţie, am decis: Jurnalism să fie. Variante, la distanţă că ne mai trebuie şi bani, puţine: Universitatea (cea mai ok, dar şi cea mai scumpă, cu examen pentru toată lumea şi varianta de Eseu pentru doritorii la distanţă), Hyperion (ceva mai ieftină şi cu concurs de dosare) şi Spiru Haret (superieftina şi cu scandal în desfăşurare) M-am hotărât pentru Universitate cu tot cu examen, sesiunea iulie cu varianta de backup Hyperion că fac înscrieri până în septembrie.
Zis şi facut. Se scoate una bucată Adeverinţă medic familie, gratis şi rapid, se fac 4 bucăţi poze tip buletin, durată 5 min, 15 lei, se face una bucată copie legalizată Certificat de naştere, durată 10 min, 20 lei, se depun 150 lei în contul Universităţii, durată 20 min – era coadă, 5 lei comision. Se caută un pic Facultatea de Jurnalism care nu are firmă la stradă, se urcă gâfâind (de bătrâneţea) 6 etaje şi iata-mă. La etajul cu pricina lume multă şi nimeni nu părea de 18 ani. Tot omenetul ăsta era atras inexorabil de coridorul întunecat din spatele unei uşi deschise. Reuşeam cumvă să se sustragă tentaţiei pentru că nimeni nu intra. Mă apropii de două doamne şi întreb:
„Nu vă supăraţi, ce se întâmplă aici?”
„Nu se întâmplă nimic” mi se răspunde „pentru înscrieri”
„Dar a intrat cineva până acum?”, întreb eu, privind spre întunecimea coridorului pustiu.
„Noi suntem părinţii, copii sunt înăuntru”, mă informeză cineva.
„În cazul acesta eu sunt copilul, aşa că voi intra” şi mă strecor înăuntru (Comentarii care au urmat le puteţi citi, posibil, pe alte bloguri)
Pe coridor mă întâlnesc cu o doamnă în halat albastru, de profesie femeie de serviciu care se ocupa şi de dirijarea traficului în zonă.
„Buna ziua, pentru înscrieri?!”
„Acolo!” îmi indică o uşă deschisă, singura în această poziţie „Dar nu puteţi intra cu băiatu’” şi face un gest în spatele meu. Mă întorc şi văd un puşti.
„Băiatul este…băiatul iar eu sunt eu” îi spun. „Eu mă înscriu.”
„Dumneavostră?!” Coridorul este prea slab luminat ca să văd corect uluirea înscrisă pe faţa ei.
„Da, eu , la distanţă”
„Aaaa..”
Mă gândesc că a priceput, dar aud în spatele meu:
„Dar băiatul nu poate intra cu dumneavostră!”
„De ce?, vrea şi el să se înscrie!”
Nu mai urmează nici un comentariu. În sala care îmi fusese indicată stăteau, cuminţi, în bănci, vreo 8 domnişoare şi încă un băiat.
“Ce aşteptăm aici?” întreb rotindu-mi privirea prin sala de curs. Fetele se uită la mine, eu la ele, în sfârşit una îndrăzneşte şi îmi spune:
„Aşteptăm să ne înscriem. Cheamă câte zece copii odată”
„Câte zece copii” spun zîmbind larg.
După alte 10 minute suntem poftiţi într-o altă sală de clasă pentru a completa o cerere, apoi mutaţi într-o altă sală ca să ne fie verificate dosarele şi să primi număr pe legitimaţii, constat după o aşteptare de 15 min că trebuie să merg în altă sală – pentru că acolo se ocupă de cei pentru la distanţă.
Aşa că, îmi iau dosarul şi mă mut. Altă sală de clasă, cca 15 persoane îşi aşteptau rândul. Spun frumos bună ziuă şi iau un loc în spaţiu. La catedră două doamne/domnişoare secretare se ocupau cu înscrierea, una era „doamna cu personalitate” şi una „doamna liniştită” Doamna cu personalitate care cerea linişte când fetele chicoteau mai tare, îi admonesta pe cei care nu aveau hârtiile puse în ordine, a întrebat sever de ce nu avem agrafe, şi, unei domnişoare care adusese o chitanţă ce nu părea în regulă i-a spus, oftând, să stea deoparte. Fata a dat să se aşeze şi atunci doamna a comandat „Stai în picioare acolo….să ştiu ce-i cu tine!” Doamna liniştită, o şatenă cu ochi albaştri, părea că nu poate fi iritată nicicum.
Aşteptarea se prelungeşte, lucrurile se mişcă destul de încet, ne relaxăm în scaune, puştii şuşotesc între ei, noroc că au aer condiţionat. Mă dezmeticesc când aud un candidat care cere informaţii despre înscrierea cu eseu, curioasă ciulesc urechea pentru că pregătisem şi eu unul, mai mult ca să fie, pentru că pe site-ul facultăţii nu existau prea multe informaţii, aud 45 de pagini şi aproape că pic de pe scaun, apoi înţeleg că este vorba de 4-5 pagini. Tot mult este, WTF, ce să scrii în 4 pagini? Cât de mult îţi doreşti să urci cele 6 etaje în fiecare zi, chiar de mai multe ori pe zi? Oricum eu am o pagină şi jumătate şi nici nu sunt convinsă că le va plăcea abordarea. Mă decid să cer lămuriri. Îmi vine rândul si o mă adresez doamnei liniştite:
„Puteţi să-mi spuneţi cum e cu eseul?”
„Colega mea se ocupă de înscrierea cu eseu” îmi spune ea şi mă îndrept spre colega cu aceeaşi întrebare
„Aveţi eseu?”
“Da, dar nu am înţeles că vreţi unul de 4-5 pagini. Se poate să depun eseu şi să merg şi la examen?”
„Nu, doar eseu. Toate informaţiile se află pe site-ul nostru!” Încerc să aflu amănunte de spre evaluarea eseului, ea o ţin una şi bună că toate informaţiile se află pe site.
Eu mă gândesc. Dacă ei aşteaptă 4-5 pagini, probabil că unul plictisit va lua eseul meu şi va zice: Putoarea asta n-a fost în stare să scrie decât o pagină jumătate. 3. Nu mă risc!
Devine vizibil iritată
“Eu nu am timp să stau, luaţi un loc pe scaun, vă mai gândiţi…”
Ca urmare mă mut la colega care era ocupată cu înscrierea unui candidat, asteptând să termine. Doamna cu personalitate termină, eficient, cu alt viitor journalist, şi mi se adreseză. “Luaţi loc, gândiţi-vă…”
“M-am gândit, aştept să termine doamna”
“Nu vreţi să vă înscrieţi cu eseu?”
„Nu, merg la examen!”
„Dacă aveţi deja eseul puteţi să mi-l daţi..”
„Nu, că nu are 4 pagini, nu scrie nicăieri câte pagini sunt necesare.”
„Dar celor care au sunat noi le-am comunicat”
„Ok, dar nu mai spuneţi că toate informaţii se află pe site!
„Să nu îi iei eseul” îi spune colegei
„Staţi liniştită, nici nu i-l mai dădeam”
Doamna liniştită mă înscrie, îmi urează succes, spun multumesc, la revedere şi ies.
Cobor cele şase etaje cu gândul la o sticlă cu apă rece, abia în staţia de autobuz îmi dau seama că am uitat să iau broşură. Evident că nu mă mai întorc.

Concluzie:
M-am distrat copios, aproape că-mi vine să repet experieţa şi la anul, doar aşa de fun.
Foarte multe fete candidate, cam la 95%. Un lucru bun – nu am stat în picioare deloc.

Advertisements