de sub educaţia de spoială

instinctele primare

agresive şi gregare.

Maşinile astea au uşi prea înguste

n-are loc poporul

să coboare, să urce

ne frecăm călător de călător

în spaţiul neîncăpător

în fâşâit de geci şi jachete

depersonalizând siluete

umede, voluminoase,

agitându-se ca nişte omide hidoase,

ne mişcăm defazaţi,

ne foim enervaţi

printre smocuri de blană

ciucuri, fulare şi plete de damă.

Apa curge pe geamuri, murdară

şi pe dinăuntru şi pe dinafară,

podelele băltesc, aerotermele duduie

în răstimpuri compresoarele pufăie,

aparatele de taxat bipăie iritant

mai primeşti câte un cot în cap,

elevi de liceu, ghiozdane, înghionteli,

rucsacuri, poşete, mormăieli

înjurături, râsete şi căineli.

Frânele scutură masa umană,

o reaşează, o sedimentează,

de la şofer se aude dispeceratul

şi o conversaţie telefonică cu altul.

„Coborâţi?, „vă fac loc”, „să facem schimb”

-comunicarea e direcţională

mecanică, convenţională-

„la următoarea, da”, „mulţumesc”

Uşile se deschid cu un pocnet onest

malul de zăpadă e acolo, nu ezita

calcă apăsat, e patria ta.

Cât e de adâncă,

nu ai timp să estimezi

„hai domne’, ce faci, visezi?”

în spate poporul e grăbit

vociferează isteroid.

Din neant un gând te lumineză tăcut

Băse a zis că ştie ce are de făcut.

Era o frumoasă zi însorită de toamnă târzie când am zis să scoatem gagica la aer, în parc. Pe aleea centrală a parcului IOR (actualmente A.I.Cuza – personalitate statuară a cărei poză trebuie să mă obligaţi one day or another să v-o prezint) se înşirau căsuţe de lemn cu varii produse, în clasicul stil bucureştean de târg de mahala. Week-end – vreme bună – lume puzderie. La una dintre tarabe se vindeau “tradiţionale” – ilincuţe de oiţă, papucei de aşişderea şi obiecte din lemn strunguite autohton. Privirea-mi blazată se opreşte pe un coş de nuiele, cu titireze. “Uauuu, de când n-am mai învârtit unul!” N-am bani, îi cer Maiei înfrigurată cei 6 lei (ennnnorm) ca să îi iau Petrei titirez.

Petra îi acceptă cu indiferenţă. Priveşte îngăduitoare încercarea mea de a-l face să se răsucească pe pavajul neregulat, returnarea obiectului pentru că (aparent) nu funcţionează, acceptul comercianului care – zâmbind subţire la reclamaţia mea -  răspunde că trebuie să ştii cum să îl faci să se învârtă, dar mă lasă să iau altul. I-l îndes în buzunarul jachetei – să nu se piardă – emoţionată de redescoperirea unei jucării aşa de simple şi fascinante.

Plecăm, Petra decide că merge cu busul, nu pe jos, aşa că ne oprim în staţie. Bagă mâna în buzunar, scoate titirezul, îş priveşte puţin şi mi-l întinde. “Ia-l!” zice “Io mai am unu’ acasă!” dând scurt din cap în faţa nedumeririi mele. Insist – e nou, e altul, uite ce frumos e, încerc fără succes să-l fac să se învârtă pe asfaltul neprietenos – sub privirea rece a Petrei.  Mi-l pune în palmă, o aud pe Maia ca prin vis “ia-l, o să joace cu el la tine”, vine busul şi ele pleacă.

De atunci titirezul stă la mine pe birou, nu e zi să nu-l răsucesc de câteva ori, e din lemn moale de brad, vârful extrem de ascuţit s-a tocit iar el dansează ca pe poante, săltând pe rizurile pal-ului din care e făcut biroul. E terapetic, e totală relaxare, e antistres să-i dau vânt – capătul acela care se freacă de degete a căpătat deja patină – şi să-i urmăresc piruetele. Deseori îl opresc înainte de cădere – e prea frumos zborul.

Aşa că, de vă gândiţi la un dar de ziua mea, luaţi-mi un titirez! Intenţionez sa “cresc” o colecţie. Ce zi? De  mărţişor, e o cifră care respecta proporţia de aur, e mai specială – vă dumiriţi voi.

Drag ei – drag și mie când e folosit de ea – este probabil. Petra nu-l poate rosti pe r așa că acest cuvânt capătă în vorbirea ei o notă de sobră alintare. În mijlocul unei conversații, când vrea să fie băgată în seamă, te trezești că se sumețește brusc – la telefon se aude inspirația rapidă și puternică care precede declamarea – și se pornește cu curaj: ”P(r)obabil căăăă” – unde probabil e rostit ferm, decis, iar că este întotdeauna mult lungit. Asculți cu atenție – nu e om să nu asculte cu atenție continuarea după un început atât de hotărât – și te alegi cu o informație indubitabilă, sau oricum prea puțin expusă unui risc probabilistic. Dacă discuția se poartă față-în- față, va ridica din umeri în timp ce-ți livrează textul – nu ți-a spus nimic nou, dar a comunicat ca un om mare.

Asta în situația în care Petra nu e naivă, înțelege foarte bine care este probabilitatea generării unor anumite reacții adulților din jur. Dacă, ca orice copil, își supraevaluează capacitățile de manevrare a obiectelor sau nu are încă o perfectă coordonarea mână-ochi, în privința obținerii lucrurilor pe care și le dorește, pe cale persuasiv-invazivă, este o adevărată maestră.

În ziua de Crăciun, pentru că mai toată lumea se învârtea pe la bucătărie ocupată cu pregătiri, a apărut și ea. A vrut să șteargă niște ceșcuțe fragile de cafea din care urma să bem țuică fiartă, mătușa a lăsat-o – maică-să a zis că o să le spargă, taică-su a zis că are mătușă grijă – ultima i-a scăpat din mână și a spart-o. Părinții s-au abținut de la reproșuri, până la urmă mătușa era prima care trebuia urecheată. Petra s-a scuzat frumos: ”am scăpat-o din greșeală” și în secunda doi ieșise deja pe ușă.

Pe de altă parte ținuta și limbajul, când vrea să obțină ceva, sunt adaptate precis momentului și adultul care trebuie vrăjit. De curând am asistat la o scenă de acest fel. Fusesem la ea în vizită și pe la ora 9 seara mă pregăteam de plecare, Petra era ocupată, își căuta nu știu ce jucării. Maia zice ”Petra, lasă jucăriile, o să mergem să facem baie”, Petra se uită la Maia, ia o atitudine de trestie fragilă, înclină capul pe un umăr și, cu o voce suavă și ochi rugători, zice ”doar puțin Maia, până facem baie, să fac și eu ceva”. Am plecat, dar n-am nici o îndoială că a obținut fereastra de timp dorită.

Ostilităţile continuă, evident.

P.S. Doamnă dragă, uneori îmi aminteşti de alter-ego-ul meu.

Aveam, copil fiind, pe scară

un vecin idiosincratic din cale-afară

fusese mus pe un vapor

alții ziceau conchistador

unii cică-ar fi fost circar,

un contorsionist bizar.

Nimeni nu știa concret

decât că era inteligent

un mare povestitor

un uncheș din vorbe vrăjitor.

Un vil, spunea cu of

câte-un bătrân mai firoscos

și cabotin și cam curvar

șopteau muierile sub felinar.

Heteromorf, aşa părea.

Cui îi păsa?, spunea povești

minunate cum nu gândești

era prolix și fantezist,

elucubrant și cam rasist.

Mi-amintesc ca ieri

seducătoarele seri

şi uimitele chipuri de prunci

sorbindu-i cuvintele lungi.

”A fost odată demult

nu c-ar fi fost ca și când”

începea el pufăind dintr-o pipă

și graiul îi era o ispită

ce devenea curând

o adevărată obsesie,

vorbim evident de eterosugestie.

”În ținutul hiperborean,

pe-o insulă de obsidian

sub cerul adânc și alburiu

tivit cu trandafiriu,

treceau la pas cu ochi indiferenți

catoblepași hieratici și absenți,

ce n-au părinți, ieșeau din mare,

prin eutocie valul îi punea pe picioare.

Un beduin aveau păstor,

uscat, fragil, cu togă ca de senator.

Cânta la nai -

un instrument complicat

din caulescente plante confecţionat,

mânându-și turma ierbivoră

să pască submarina floră,

să ronțăie cu colți de os

etiolate plante fără rost.

Un cântec șlefuia el de ani

în care amintea de bani,

d-un continent exuberant

botezat de un diletant

de oameni mândri şi de cămile

răguşite şi ostile,

de armăsari cu coame de mătase,

de corturi învărgate, luminoase,

de bolta mierie dizolvată

în oază lăcuită toată

și de un drumeț la ceas de seară

desculț, bărbos, cu o vioară.

O mână de curmale a cerut

un colţ de umbră

şi apă în ulcior de lut

i-au dat şi el s-a rezemat

de solzii zgrunturoşii de palmier

şi a-nceput a cânta încetinel.

Liniştea a căzut peste dune

doar un scheunat de câine

şi-un pui sturluibatic de vânt

ridicând pulberea de la pământ

mai mişcau în tabăra mută

sub lumina cea crudă.

A cântat 3 nopţi şi 4 zile

izvodind sunete uluitoare

ce picurau cu imensă jale

direct pe timpane de arabi năuci

ca printr-un otoscop, năluci.

Ei nu-l lăsau să se oprească

ba-i ofereau şi o nevastă

şi cai, camile, bijuterii

burnuzuri colorate, chiar copii,

să cânte doar.

La urmă a plecat ca un telal

cu maldăre de boarfe în samar

urmat d-un şir confuz

de dobitoace, spre apus,

lăsând în urmă oaza ş-un trib de beduini

aduşi la selemet de un străin.”

Şi a tăcut povestitorul,

ca scrumul pipei s-a scuturat

audienţa şi apoi au plecat

copii, spre casă, spre părinţi

iar el ştia că-n pat, cuminţi

vor continua adormitor

povestea

unui beduin devenit păstor.

renul din leduri albe

păzește ceața

“Unde te crezi?!” i-am strigat şi am căutat un scaun să mă urc după ea

“Salut” a zis, scârţâind din arcuşul ascuns undeva pe picioarele din spate

“Unde te crezi?” am repetat enervată “Dă-te jos, că altfel te dau eu”

“Te-ai supărat” a constata ea şi a coborât din două salturi până pe birou

“Cred şi eu, ăsta e vandalism!” am zis ceva mai calmă şi m-am apropiat s-o privesc. Era cafeniu-aurie – un cap masiv cu fălci solide şi doi ochi mari, o pereche diafană de aripi strânse pe lângă trupul împlătoşat

“Scuze, mi-era foame” a zis natural, fără nici o remuşcare

“Ţi-era foame” am bombănit iar ea şi-a întins picioarele şi eu am rămas cu gura căscată – alea da picioare lungi “Cine eşti tu, un greiere?!” am întrebat, curioasă

“Locusta, o lăcustă migratoare” m-a lămurit şi mie mi-au murit toate invectivele în gât – la apetitul ei puteam să nu mai găsesc nimic în ghivece “Suntem celifere, adică avem antene scurte, greierii sunt ensifere, au antene lungi” a explicat ea într-un zbârnâit monoton

“Cum faci chestia asta? Cântecul..” zic

“Se numeşte stridulaţie. Vezi ghimpii de pe gambele perechii trei de picioare? Ele se freacă de aripile anterioare, aşa comunicăm mai ales în perioadele de rut” şi mi-a făcut o demonstraţie completă

“Toate ca toate dar picioare sunt fenomenale” zic eu fără să-mi pot lua ochii de la jocul lor

“Mulţumesc, eşti drăguţă. Îmi pare rău de planta ta. Acu’ trebuie să fug” într-o clipă era la uşă – o combinaţie de salt şi zbor cu aripile-timpan larg deschise “Ah! Când ne punem pe migrat şi devastat ne schimbăm culoare în nuanţe mai vii, roşiatice” a mai zis şi a dispărut.

Fusese o urmă de ironie în stridulaţia asta finală. Am ridicat din umeri şi m-am dus să-mi inspectez kalanchoe-a

De obicei spus pe un ton mămos, de adâncă grijă și profund interes. Instinctul de conservare este unul din mecanismele de siguranță ale speciei, deci, care-i ideea? Poate urătorii se vor profund empatici dorind să-ți comunice că ar avea ei grijă de tine, dar dacă rămâi singur cu propria persoană gradul de risc crește, iar ei se simt obligaţi să te mobilizeze. Singura categorie psiho-umană la care s-ar potrivi ar fi ipohondrii. Și poate nici ei. Dacă această formulă le activează temerile obsesivo-protective?!

Cred, mai curând, că e de fapt o vorbă golită de conținut, o traducere mot-a-mot a americănescului ”Take care (of yourself)!”

Iată și o variantă de retraducere a expresiei în limba originală: ”Please be safe” Extrem de politicoasă, după cum puteți vedea. Oare vom auzi curând: ”Te rog, ai grijă de tine!”?

* împrumutată de la Panda

• Pompa de evacuare de la mașinile de spălat automate este o chestie cât pumnul şi se înlocuieşte în 5 min. Dacă vi se întâmplă beleaua şi găsiţi de cumpărat una nouă, dați-mi un mail, v-o montez eu pe nimica toată,  ASAP. Știu (ştiam de fapt dinainte) și ce anume a determinat decesul, lent şi dureros, al pompei mele – de fapt al ai, Indesit o cheamă – o sârmă de la un sutien. O aventuroasă, sârma – a evadat, a scăpat pe un orificiu, a fost agăţată, târâtă, centrifugată de nenumărate, ruptă în bucăţi, totul a durat aproape un an – horror.  220 de ron, cu garanţie un an, m-a costat, dar a meritat, n-o văzusem în fundul gol niciodată. Şi meşterul a evaluat-o ca fiind foarte bine întreţinută. Mașina. N-am avut vorbele la mine să zic mulţam (ea e mai timidă, deh!)
• Ştiu, o să mă întrebaţi de al meu alter-ego. Şşşşttt, vorbiţi încet, e plecat puţin. Nu, n-am aranjat nimic, e prea din scurt, mai vedem…
• La voi vine Moşul? Aţi scris, v-aţi confesat/lăudat? Bulina….Cum cine?! Petra, măi! Atâta era ea de mare când am văzut-o eu prima dată – aşa i-am zis, aşa a rămas mult timp. Bulina deci, v-a primi un şotron de abţibildat pe pardosea; prima carte cu Apolodor (ştiu că-i mică pentru ea, dar va creşte – ea, nu cartea); un pachet de cărţi de joc cu animale (cu semne/simboluri despre viaţa şi activitatea lor) şi ceva dulcegării, probabil. Eu?! Îl aştept la anu’.
• Prime de Crăciun aţi primit?! (Oups! Punctul ăsta mergea ceva mai sus…) Dacă da, să îi cheltuiţi cu spor; dacă nu, nu-i bai, banii n-au adus niciodată fericirea. Ei de unii singuri, vreau să zic.